Aboneaza-te la newsletter





Amalgam de texte „literare”

Autor: Augustin Mocanu

August 2018

 

I. Poeta Ana Marinoiu

 

La 20 februarie, doamna Ana Marinoiu a devenit octogenară. Am sunat-o să o felicit. Atunci mi-a spus că nu peste multă vreme îmi va trimite un nou volum de poezii. Cartea a sosit în 23 februarie, e botezată Ram de nelinişti şi ni se dăruieşte cu dedicaţia:

 

            Onor. fam. Mocanu

           

            Mi-am ridicat din nelinişti o turlă.

            Mi-a trădat altarul de taină.

 

            Cu drag vouă Maria şi Tinu, în prag de Mărţişor.

                                          Ana Marinoiu

 

                      Cluj-Napoca

 

E o carte consistentă, cuprinde 168 de pagini A5, conţine 176 de creaţii lirice; e un volum şi nu o plachetă, lucrat impecabil din punct de vedere tehnic şi îmbrăcat într-o copertă de culoare albastru deschis care degajă o lumină blândă ca seninul cerului în zilele frumoase de toamnă ardelenească.

            Când am despachetat-o şi i-am perceput dimensiunile, gândul meu, iute fugător şi înfometat de a găsi răspunsuri la toate întrebările puse din exterior sau zămislite în interior, s-a hărnicit şi imediat şi-a şi înjghebat un răspuns, spunându-şi că de faţă e o antologie cu cele mai frumoase creaţii poetice ale autoarei...

            Pe loc am trecut la lectură şi în vreo trei ore, cu pauze pentru răcorire, am parcurs întreaga zestre strânsă cu mare grijă ca:

 

O lume între două coperţi?

                        Pradă rară...

                        Zbor prins cu mierea cuvântului

                        Într-un sac de dormit

                        Visând o galerie a LUMINII...

                        Galbene ritmuri ascunse durut

                        Între adieri de rugină şi lut.

 

            Prima impresie care mi-a răsărit în suflet şi-n gând a fost aceea că am sub priviri poezia care reprezintă cea mai interesantă etapă din creaţia poetei Ana Marinoiu.

Eu am citit, în timp, o mare parte din producţia lirică a colegei, dar totuşi, modesta mea pregătire în domeniul liricii de azi, nu-mi permite să dau verdicte şi nici nu doresc, de aceea tot ceea ce notez aici trebuie înţeles ca impresii şi nu ca aprecieri formulate în urma unei cercetări avizate.

În aceste circumstanţe şi cu precizarea anterioară, afirm că, după puterea mea de înţelegere a fenomenului poetic contemporan, îmi permit să spun că această carte arată cert mersul ascendent al creaţiei acestei poete, volumul reprezentând o nouă etapă evolutivă şi, în acelaşi timp, o sinteză şi o consecinţă a liricii scrise anterior.

Fiindcă aceste însemnări au un caracter pur personal, îmi permit să enumer mai jos câteva cuvinte-cheie cu funcţie de metaforă sau simbol prin care poeta sugerează trăirile, atitudinile, gândurile privitoare la sine raportându-se la timpul şi spaţiul în care există: umbră, anotimp, rugină, lut, singurătate, sârmă ghimpată, senin, lumină, soare, turlă, altar, mama, tata, nana etc.; cam săracă listă, rod al rarefierii memoriei mele.

Doamna Ana Marinoiu compune o poezie a sinelui, principiu sub imperiul căruia se vede, se simte, se judecă, se gândeşte totul, chiar şi Universul despre care Pascal zicea:

„Universul este un cerc al cărui centru e pretutindeni şi a cărui circumferinţă nu e nicăieri”.

Îmi plac: tehnica versificaţiei, stilul a cărui trăsătură specifică şi dătătoare de originalitate este forţa sugestivă, varietatea lexicului utilizat, determinată de timpul şi spaţiul uman evocat, firescul construcţiei frazeologice care conferă scriiturii o tonalitate în consonanţă cu fondul de sentimente, atitudini şi cugete pe care eul liric le exprimă cântând.

Pertinentă sub toate aspectele atinse este recenzia: Ana Marinoiu, Ram de nelinişti, semnată de prof. Antonia Bodea, text care deschide cartea.

 

 

II. Silul – „un jug”

 

Nu-mi amintesc bine unde am citit că Lucian Blaga, probabil în volumul Orizont şi stil, ar fi spus că „stilul este un jug”. Deci, formându-ţi un stil personal, nu prea poţi să scrii bine dacă ai tendinţa să ieşi din sfera puterii lui, căci eşti obligat să rămâi acolo ca încarcerat. E bine? Nu ştiu. E rău? De asemenea nu ştiu. Ştiu doar că fără stil propriu nu exişti nici într-un domeniu de creaţie şi la niciun nivel.

 Ai stil, exişti. N-ai, nu exişti. Punct! Aici aş mai menţiona că stilul individual nu se poate manifesta firesc numai într-o stare foarte bună a minţii şi sufletului, favorabilă actului de creaţie.

 

 

III. Textul artistic

 

În seara aceasta mi s-a întâmplat ceva fără prea mare importanţă, însă foarte interesant. Iată: Am compus aproape o pagină de text pentru schiţa Lică. Deşi nu mi se întâmplă să uit a salva ce am scris, când mă opresc din lucru, e posibil că azi, preocupat cine ştie de ce, n-am salvat. Textul s-a pierdut definitiv. Nu era unul compus recent, aşa că imaginile realităţii prezentate în text mai existau în minte. Am început să-l rescriu, dar a ieşit cu totul altceva. Cum se explică? Imaginile realităţii pe care vrem să le fixăm într-un text se prezintă în închipuire sub forma unor tablouri cu caracter general. Abia când începem să scriem suntem obligaţi să operăm cu elemente concrete, vii, şi cuvintele au rolul de a da realităţii note ale concretului: culoare, sunet, cântec, dinamism, mustul vieţii etc.

Aşa mi s-a întâmplat şi cu schiţa satirică Grebla cu care am obţinut un premiu în 1984. Am pierdut textul original şi oricât m-am străduit să-l refac, n-a ieşit nici cel puţin ceva asemănător.

Concluzia ar fi că textul artistic de valoare este o creaţie a clipei. De trece clipa divină, răsare alta şi se naşte alt text.

 

IV. Proza mea

 

1. Clasificare

- proza de origine folclorică însumează vreo 15 piese scurte, reprezentând poveşti fără elementele fantastice care sunt prezente în basme; acestea le-am ascultat în anii copilăriei de la tata, care ni le spunea în serile de iarnă după ce ne aşezam în paturi, ca să ne încântăm şi să ne pregătim de somn; unele au fost auzite de la copii de seama mea, căci aveam obiceiul de, uneori, ne strângeam anume ca să glumim, să râdem şi să spunem poveşti în diferite registre stilistice şi de conţinut; exemple: Sărăcia, Muierea Dracului, Păcurariu’ şi lupu’, Una de-a lui Păcală, Legătura, Moşu’, baba, purcelu şi musca etc.

- proză scurtă inspirată din realitățile vremii în care trăiam; exemple: Pop Dănilă, Mătuşile, Uleana, În Rai cu bivolii, Izmenele lui Cilie, Câinele lui Schipiri, Barşau, Două muieri, Coada dracului, Cătană la împăratul, Seară de octombrie, Lapte la prunc, Avioane I, Avioane II etc.

- proză memorialistică: Frânturi de memorie, Între sat şi oraş, Între sat şi oraş – vreme de război, vreme de pace, ediţia a doua restructurată şi extinsă; aceste creaţii sunt considerate un fel de romane ale formării (Bildungsroman).

- proză diaristică: Amalgam în prag de seară, Amalgam în pragul nopţii, Amalgam. Frânturi alese, Amalgam în miezul nopţii (manuscris).

 

2. Caracteristici

a. cărțile au caracter memorialistic în sensul că întreg conţinutul provine din memoria autorului;

b. personajul principal se identifică întru totul cu autorul care în mai multe rânduri declară că el nu poate scrie numai la persoana I; el este şi naratorul;

c. caracterul memorialistic şi subiectiv al textului nu însemnează deloc absenţa totală a ficţiunii (izvorul oricărei creaţii literare); căci actul scrierii se bazează pe memorie, dar, în genere, în cazul acesta (nu-mi pot închipui cum se întâmplă cu alţi creatori) memoria îmi aduce în faţă – personaje, peisaje, întâmplări etc., numai că acestea sunt destul de sumare, ceea ce impietează asupra forţei de sugestie a textului; pentru a suplini acest neajuns am apelat (ce-i drept, inconştient) la ficţiune care îmbogăţeşte imaginea cu concretul, cu mustul vieţii în stare să impresioneze; probabil că, fără să-mi dau seama, acest procedeu l-am învăţat şi preluat de la Ion Creangă, care, pe schema generală a textului folcloric vine cu contribuţia lui, căci pe canavaua ţărănească îşi ţese opera sa originală, astfel că Ion Creangă e un culegător de poveşti populare, el adună de la lume schiţele poveştilor, însă e şi un mare creator, căci broderia de pe canava îi aparţine lui ca scriitor original. E aici fenomenul explicat undeva de Caragiale, care spune că poveştile sunt ale lumii, iar felul de a povesti este al povestitorului, scriitor sau simplu narator;

d. textul e adresat unui interlocutor pasiv, vărul Nelu din Madagascar, ceea ce îi uşurează naratorului posibilitatea de a se mira, a pune întrebări, a povesti întâmplări de demult la care au luat parte amândoi;

e. memoria, care este izvorul întregului discurs, are legile ei, scoate la lumină oameni, peisaje, întâmplări etc., cum se nimereşte, de aceea curgerea în timp şi desfăşurarea în spaţiu, note de bază ale epicului clasic, nu urmează nicio ordine – nici pe cea temporală, nici pe cea spaţială, ci totul e răsturnat şi învălmăşit, datorită mersului capricios al memoriei;

f. ca urmare a adevărului exprimat la punctul anterior, discursul textului expus de autorul narator şi personajul literar principal e structurat din frânturi; imaginea literară construită este alcătuită din frânturi şi frânturele care urmează unele după altele în mod absolut aleatoriu, imaginea având aspectul unui mozaic construit prin împrăştierea şi aşezarea la întâmplare a elementelor constitutive, aşa că despre compoziţie se poate spune că se aseamănă cu „ordinea” împrăştierii pe arătură a seminţelor aruncate din mână de către semănător înainte de a trece cu grapa, dar şi după aceea;

g. pentru a pune totuşi puţină ordine în curgerea vânturată a discursului epic, autorul a dat frânturilor titluri care trimit la esenţa conţinutului fiecărui fragment; exemple de la începutul textului: Cele mai vechi aduceri-aminte; Râpa Şipoţelului; Casă cu copii, iarna; Iarnă, iarnă, iară iarnă; Cum se construia o casă; Publicitate sătească; Trăitori subt râpă (1); Prizonieri ruşi; Sârbul; Trăitori subt râpă (2); Arpădoaie etc.

h. în ceea ce priveşte limbajul, caracteristica principală o constituie oralitatea, căci naratorul scrie cum ar vorbi – se miră, întreabă, se mânie, strigă, limbajul când e blând şi duios, când e ironic şi usturător de critic; o altă notă specifică a limbajului este dată de caracterul lui neaoş ardelenesc, căci nu m-am sfiit să folosesc, ce-i drept mereu cu măsură, fonetisme locale (io, Iuăn, şî, tată-so, mă-sa), forme lexicale mai ales din satul Boju (mama bună, tetea, nănaşu’, ţâdulă, filigorie, şpaiţ, credenţ etc.), forme gramaticale (lucru, lucri, lucră, etc; mă duc, meri, mere, merem, mereţ, să duc etc.).

 

 

V. Amalgam în prag de seară

 

Cartea ta este, desigur, un amalgam, dar şi o panoramă cu tot ce are loc în tine şi în jurul tău. Consider că ea constituie un izvor de informaţii cu privire la biografia ta, dar şi a mea, a lui Datcu, Cuceu, Bârlea, Valer Popa, Popescu-Sireteanu şi a multor altora.

Cred că trăsătura de căpătâi a cărţii tale o constituie sinceritatea, lucru care lipseşte unor jurnale, care mai ascund întâmplări din viaţa autorilor. La tine, dimpotrivă, sinceritatea cu care descrii viaţa ta cotidiană şi a celor din jurul tău fascinează.

 

                                                                                              Ion Taloş, 2014

 

VI. Între sat și oraș.

Vreme de război, vreme de pace

 

 

Cu o măiestrie de netăgăduit, domnul Mocanu conservă în acest volum o lume dispărută, sau cu substanţa diluată până la dispariţie. Datorită autorului lumea asta va rămâne vie pentru totdeauna în paginile tipărite şi cred că nu peste mult timp, recunoaşterea unanimă a acestei opere se va înfăptui în conştiinţa contemporanilor noştri.

 

                                                                                              Dan Simionescu, 2015

 

VII. O părere

 

Şi, iată, mai la vale, o idee izvorâtă din experienţă:

            Când scriu: gândirea, simţirea, memoria, întreg orizontul cunoaşterii, imaginaţia, şi chiar incontrolabilul subconştient, adică universul meu spiritual, în unicitatea lui, cu lumini şi umbre, se mobilizează şi ia parte la împlinirea efortului necesar procesului de creaţie.

Această observaţie a devenit rădăcina din care s-a extras un moto la o carte: Aici sunt eu şi gol şi plin,/ Întunecat sunt şi senin.

 

 

            VIII. Uscăciune

 

În atmosfera distructivă specifică lumii de azi, dublată, în ce mă priveşte, de chestiunile inerente vârstei de octogenar, am ajuns a simţi şi crede că treptat mi-am epuizat vigoarea de creator de literatură. Subiecte din lumea satului, a mea deci, unde sunt mereu acasă, am destule. Dar, când încerc să scriu, starea aceea caracteristică procesului creaţiei literare nu răsare; mă simt rece, epuizat; închipuirea, în loc să-mi dea imaginea firească a mediului temei abordate, se revarsă ca o ceaţă subţire, se rarefiază mereu, se împrăştie, se pulverizează şi mie nimic nu-mi rămâne ca să prind şi fixez în cuvinte şi expresii capabile să impresioneze, să stârnească: interes, curiozitate, atitudini, idei, emoţii şi sentimente în conştiinţa şi sufletul cititorului. Concluzia ar fi aceea că mă simt uscat, fără seva vieţii care hrăneşte şi înalţă creaţia.