Aboneaza-te la newsletter





„Amnezicii nu știu cine sunt”

Autor: Viorel Hodiș

August 2018

     Motto: „Fără memorie nu există identitate. Amnezicii nu                                                                                                                    știu cine sunt. Numai că amintirile nu sunt                    

                                                                                                               depozitate chiar în locuri fixe. Cel care-și amintește                                                                                                                                este, deși nu-și dă seama, un altcineva, cineva                                                                                                                          schimbat, pentru că el a suportat experiența vieții                                                                                                                  așa cum curge ea”.

                                                                                                                                                              (Aurora Liiceanu)

 

                Stau câteodată – din păcate, prea rar – și-mi amintesc… Lumea-i plină de „amintiri”. Mă refer la cele scrise. Nu știu alții ce, de ce și cum și le-au scris. Spre a nu mă influența, fac abstracție de ele. Sunt ale lor. Rămân credincios ideii mele (prefigurată, cred, undeva, printre unele însăilări din trecut) că – nu ce-am „aflat” din scrierile/pățaniile altora, nu ce-am „auzit” de-ici-de-colo – ci numai ce mi s-a-ntâmplat mie, personal, respectiv nouă, celor din imediata mea apropiere (familie, vecini, apropiați colegi: de școală, de armată, de muncă), numai ce-am trăit, ce-am îndurat și simțit pe propria-mi piele are, respectiv ar putea avea, vreo importanță și merită a fi scrise. În speranța că – printre atâtea! – și ceea ce mi s-a-ntâmplat mie personal (numai mie, numai nouă!) s-ar putea să li se fi-ntâmplat și altora, trezindu-le și acestora vreun interes. Căci lumea e atât de variată, atât de diversă…

            Nu pornesc la drum cu nicio idee preconcepută: nici să laud, nici să critic; nici să scot în lumină anii copilăriei sau tinereții – fericite pentru mine, ca și, sper, pentru cei mai mulți! – nici să-i „înnegresc” nemeritat, neconvingător. Ci doar așa cum văd eu azi că s-au întâmplat atunci lucrurile, doar cele demne de readus la viață prin scris: „adevărul și numai adevărul” (ca-n fața judecătorului); adevărul pe care l-am trăit ieri și pe care-l dezvălui tuturora așa cum mi-l oferă memoria azi. Căci eu l-am crezut și-l cred și astăzi pe precursorul nostru, marele cronicar moldovean Miron Costin, care m-a emoționat nespus prin cinstita-i, ireproșabila-i deontologie:

            „Eu voi da samă de toate ale mele câte scriu!”

            Adevărul dorit obiectiv de mine, dar care, oricum ai lua-o, va fi socotit, mai mult ca sigur, subiectiv în opinia altora.

* * *

            O iau mai de departe, de prin anii ultimului război, cam de când, foarte mic fiind, mai țin minte clar câte ceva.

            Instalându-se-n teritoriul transilvan cedat imediat după „odiosul dictat de la Viena” (în toamna lui 1940), ungurii sub al lor dictator, regentul (amiral fără ieșire la mare) Horthy Miklós, s-au și apucat – printre primele măsuri luate – să construiască drumurile, podurile, să consolideze infrastructura, vitală pentru ei, care au iscat războiul. Am văzut mulțimea de „kubik”-uri de pietriș, ciment și nisip pe ambele părți ale drumului. Am văzut atunci pentru prima dată un compresor gigant care le călca și alte mașinării de-acest fel. Îmi amintesc de-acei vânjoși drumari unguri („kubikus”), cică eliberați din pușcăriile ungare anume pentru această muncă forțată; de podul puternic de beton armat (ca să reziste la trecerea tancurilor) construit peste a noastră Valea li Jolj, sub care pod ne-am făcut noi, copiii, „balhon” (o băltoacă), unde ne scăldam vara. Pod pe care, la retragerea lor forțată din toamna lui ’44, l-au minat, dar n-au mai avut timp să-l arunce-n aer, căci trupele române trăgeau puternic cu tunurile din Dealul Lupoii în lungul ambelor văi, a Agrijului și a Ortelecului. Iar vecinul nostru, moș Aleisa, combatant artilerist la unguri în Primul Război Mondial, nu doar i-a grăbit pe honvezii paznici, ba chiar i-a-nfricoșat de-a binelea, strigându-le-n ungurește că plutoanele avangardei românești tocmai intră-n sat. La care, paznicii pe loc și-au luat tălpășița, uitându-și și merindele pe care tocmai le înfulecau. Astfel a rămas întreg podul, care „trăiește” și astăzi. Astfel a scăpat nespulberată și gospodăria noastră, aflată chiar lângă pod (valea trecând tocmai prin mijlocul grădinii noastre), precum și cele mai apropiate ale vecinilor. Construcțiile doar, pentru că tata – care-și făcuse stagiul militar de artilerist la Cernăuți în anii pruncului – rege Mihai I (1927-30, în prima sa domnie sub Regență) – dându-și seama de importanța strategică a podului, a prevăzut că acesta ar putea fi minat sau bombardat de unguri în retragere, spre a-i întârzia pe românii aflați în puternică ofensivă împotriva lor după 23 august 1944. Ca atare, toată suflarea, cu cățel cu purcel, am luat calea bejeniei, „locuind” toată toamna (pân-a trecut frontul peste noi) într-un bordei adânc săpat și militărește camuflat în inima pădurii numite din Dos. După noi s-au luat și vecinii. Satul era mai pustiu. Pădurea din Dos fremăta de viață de om și de animale domestice.

            Noi, cei mici, și acolo, eram cu gândul tot la joacă și la distracții copilărești. Când auzeam că trec avioane, ieșeam pe-ascuns de sub camuflajul nostru și de sub interdicția părinților în poienițele din jur ca să le putem vedea. Și aveam de văzut ceva fantastic: pe cer treceau în raiduri zeci de formațiuni de avioane, bombardiere și de vânătoare, ținând calea sudului, spre front (bag seama acum spre Clujul căruia i-au făcut praf și pulbere gara, punct strategic important, dar și străzile limitrofe!). Vedeam cum avioanele pulverizau sute de mari smocuri de staniol de camuflaj spre zădărnicirea radarelor care dirijau focul artileriei noastre aeriene. Staniolul cu pricina cădea, evident, pe pământ, atârnându-se prin copacii pădurii și prin poieni, spre bucuria noastră, a băieților, care ne urcam în copaci, culegeam tot și ne mascam cu acești „ciucuri” sclipicioși ca niște „moși-crăciuni”, speriindu-le grozav pe fete. Aventuri după care primeam câte-o chelfăneală pe cinste de la părinți: „Dacă vă-mpușcau ungurii, neastâmpăraților?!”

            Tot pe-acolo, prin pădure, când frontul s-a apropiat de satul nostru, i-am întâlnit și i-am auzit pe soldații români răscolind pădurea după unguri, care dăduseră bir cu fugiții:

             „Unde sunteți hunilor, unde sunteți avarilor?!”

 

            Și-n acele ultime zile de guvernare a lor – povesteau consătenii noștri, fapt demn de reținut – poștașul ungur, cu geanta burdușită, făcând slalom printre obuze, venea cu banii cuveniți ca ajutor de stat familiilor care aveau bărbați pe front sau, cum era și tata o vreme, la muncă forțată. După mentalitatea noastră, îl socoteam, ori prost de nebun, ori nebun de prost că-și punea viața-n pericol de moarte, în loc să șterpelească tolba cu toți banii și s-o-ntindă. Nărav românesc, oare?!

            „N-am avut niciodată la casa noastră atâtea alimente – zahăr, făină albă de grâu („nulaș”)[1], ulei, orez, (numit atunci „rișcaș”), încălțăminte pentru copii și bani – ca sub unguri”, povesteau atunci și de-atunci încoace multe femei din sat. Inclusiv mama și bunica. Memento!

            Prin toată administrația lor, ungurii dădeau de-nțeles că ne invadaseră ca pentru o nouă stăpânire de o altă mie de ani. Și nu numai în partea cedată atât de rușinos de noi, ci-n toată Transilvania...

            Cedare rușinoasă, cedare penibilă. Cumplit de greu de acceptat de către orice român!

            Îmi spunea mama că ofițerii români (unii cazați la noi), cei din pozițiile de apărare, fortificații, din timp pregătite, vărsau lacrimi amare că erau obligați să părăsească Ardealul de Nord fără luptă, lăsând pradă sigură hoardelor de ucigași satele românești fără nicio apărare. Părăsind pozițiile de apărare aceștia cântau cu cea mai mare tristețe: „Dac-am plecat, Ardealule, din tine/ Nu-i vina noastră, iarăși vom veni, vom veni...”. Și-au revenit... cum au revenit...

            Ah! Afurisita de istorie!

 

* * *

            Prin comparație, facă-și oricine socoteala: era ușor de dedus cam cum arăta în Ardealul proaspăt recucerit noua administrație, așa-zis românească. Îndrituit era s-o fi numit româno-sovietică, sau sovietică, întrucât, o vreme, aceasta chiar a fost exclusiv sovietică. Un timp în care mustățosul Stalin cocheta cu ideea să lase Nordul Ardealului în continuare ungurilor, care erau capabili să facă orice scârbavnic sluj în fața lui!). A contat, până la urmă, probabil, „gudurăul” dr. P. Groza, dar, mai mult ca sigur, actul Regelui Mihai I de la 23 august 1944!

            Amărâta nouă administrație, odată instalată la putere sub comunism... cum să fi putut rezista unei asemenea comparații?!

            „Nici nu-i bine-a vorovi...”, după cum sună un prea îngăduitor verdict, plin de bun simț, al înțelepților zonei noastre!

 

            Zăbovim puțin prin anii de după război, când – nu doar bucățica de Ardeal recucerită, nu doar întreg Ardealul – ci toată România zăcea sub șenilele „tancului sovietic T 34”. Jale – e prea puțin spus! Jelanie mare-mare!

            Soarta țăranului era pecetluită! Cote obligatorii împovărătoare către stat! După seceriș, grâul era ridicat (mai precis: con-fis-cat!) direct de la batoză – cu miliția cu pușca-n mână și baioneta-n pușcă, nici nu mai ajungea-n curtea proprietarului producător – mergea cu camionul statului direct la „bază”. Aproape gratis! Cine nu-mplinea acea cotă – printr-un rapid simulacru de judecată sau pur și simplu fără! – ajungea direct în pușcărie sau, mai târziu, la Canalul Dunăre-Marea Neagră (altă metodă stalinistă de-a decima poporul, plus tot ce reprezenta așa-zisa „cremă a intelectualității” românești). Ca să n-ajungă acolo, mulți cumpărau cota la prețul real al pieții și-o duceau de bună voie gratis, cu atelajele lor, la „baza de colectare”, primind un preț de nimic de la statul româno-sovietic, mai corect sovieto-român. Așa la cereale, toate cerealele, așa la carne (de porc, de oaie, de pasăre, pește), așa la lână, așa la toate...!

            Astfel, țăranul român a ajuns din nou la „mălai” și-n zilele de sărbătoare!

            „Nici nu-i bine-a vorovi...”.

            Moskva își crease la noi așa-zisele „SOV-ROM”-uri, prin care se căra – cu sute și mii de trenuri într-un singur sens: din mica noastră „republică” (darul otrăvit sovietic!) în marea lor „uniune”, (niciodată, și nimic invers!) – toată bogăția țării, ca-n snoava cu secara[2]. După directivele de la Moskva, țăranul român trebuia adus – nu la „sapă de lemn” – ci la disperare, spre a accepta mai ușor colectiva (pe rusește kolektivnaia hozaistva: kolhoz-ul) – ca falsă salvare. Așa „SOV-ROM CEREAL”, așa „SOV-ROM PETROL”, așa „SOV-ROM LEMN” etc. etc!

            Dacă frontierele țării ar fi fost deschise o săptămână măcar, cel puțin jumătate dintre români ar fi fost de pe-atunci „afară”. Dar țara era un lagăr în sensul propriu, milităresc, al cuvântului. Pe-a noastră „Dunăre, graniță fără pulbere”, apele erau zilnic înroșite de sângele temerarilor care-și încercau norocul de-a ajunge-n Lumea Liberă prin Iugoslavia lui Tito, dușman, atunci, de moarte al mustăciosului Stalin. Dar nici azi „nu ne e rușine” cu cei aproape un sfert din populația activă a țării alungați „afară” de neocomuniștii rămași până azi la putere.

 

            Merită ilustrată „starea țăranului” român de-atunci cu soarta bietului bădiucu’[3] Văsălia Diacului din Brusturi, un sătuc din comuna noastră, vrednic agricultor care – având o bună, normală, moștenire (mai multe suprafețe de pământ arabil, pe care singur și le gospodărea) de la părinți, având, însă, și o „râcă” veche cu o fleandură de consătean ajuns „activist” de partid comunist – a fost pe nedrept declarat chiabur. Cotele obligatorii impuse lui erau frecvent mai mari decât întreaga recoltă din respectivul an. Șogoru’ (cumnatul) lui, care era tatăl meu – cu ceva mai puțin pământ, dar fără „împuterniciți” de partid dușmani, „clasat”, când țăran mijlocaș, când sărac – îl scotea, adeseori, din catastrofala situație pe nefericitul bădiuc Văsălie. Ca el erau cu sutele în toate satele!

            Puterile oricăror zbiri de „activiști” comuniști din satele noastre (ca și din orașe, de altfel) la acea vreme erau nelimitate: făceau absolut tot ce doreau cu soarta celor asupra cărora erau „împuterniciți”. Aceasta a fost, de-a lungul întregii „ere comuniste” dominanta „lege”! Puteri, care creșteau cu cât „îmbătrânea” comunismul pe plaiul nostru mioritic.

            Țin minte că, mult mai târziu, când eu eram deja student, ne treziserăm noi, toată familia, că bursa mea de studii e-n pericol – deși fruntaș la-nvățătură – dat fiind că venitul pe cap de familie s-a nimerit (sau a fost astfel „brodit”!) să fie mai mare cu ceva (tata fiind și țăran și, sezonier, miner) depășind „baremul” legal de bursier.

            Plec acasă. La Consiliul Comunal tocmai se schimbase „împuternicitul” agricol – total analfabet, străin de comuna noastră curat românească, magyar-tzigan, și după-nfățișare, și după nume (care săvârșise, tot dintr-un fel de râcă, abuzul împotriva familiilor care aveau copii la studii) – cu un altul, localnic, cunoscut de oameni, care avea, și el, un fiu student pe undeva, în aceeași situație: venit estimat peste „barem – în valoare de o... oaie:

            – Spune-i la tată-to, îmi zise noul împuternicit, să-și taie oaia-n plus, s-o frigă și s-o mânce cu vecinii, că eu i-am șters-o din registrul agricol.

            Și „ștearsă” a rămas oaia, nu bursa.                       

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                             

           

           

 

[1] Se știe că înainte de aceste evenimente, sătenii noștri vindeau grâul spre a-și face un ban, mâncând „mălai” (pâine din porumb) toată săptămâna; pâinea (din făină de grâu) era pe masa țăranului român doar duminica și-n sărbători.

[2] „Activistul (comunist, desigur, și ignorant într-ale agriculturii și nu numai), pe câmp, în dialog cu țăranul înțelept: – Ce cultură-i asta? – Se cară!; – Dar aia? – Se cară!; – Dar celelalte? – Se cară!; – Cum, toate?; – Da: toate se cară!

[3] Soțul unei mătuși (în grai local).