Aboneaza-te la newsletter





Interferențe literare în opera filologică a lui Gavril Istrate

Autor: Mircea Daroși

August 2018

 Deşi nu a lăsat în urma sa nicio operă pur literară, Gavril Istrate s-a dovedit a fi un scriitor cu un potenţial artistic considerabil. Scria şi povestea cu o uşurinţă rar întâlnită. Dincolo de stilul ştiinţific abordat în lucrările de specialitate, elementele emoționale și-au făcut prezența în opera sa.

            A ajuns la Iaşi cu gândul să facă literatură şi chiar dacă a îmbrăţişat între timp un alt domeniu, cel al filologiei și lingvisticii, el nu va renunţa la frumuseţea gândului exprimat prin mijloacele artistice. Undeva, printre multele sale reflecţii spune că, „fără poezie nu creşte nici iarba, nu taie nici coasa, şi nu ard nici cuptoarele de la Hunedoara şi Reşiţa, iar copiii nu devin niciodată bărbaţi”.

            Tatăl său, Gavrilă Istrate, vestitul rapsod de pe Someş, i-a transmis ceva din talentul lui literar, care îl va însoţi în tot ceea ce va aşterne pe hârtie. Nu a scris poezie şi nici proză, dar a picurat în operele sale ştiinţifice câte un strop din ceea ce poate răscoli pe cititor, frumuseţea gândului curat. Alexandru Husar spunea despre Gavril Istrate că, ,,are un stil de-o claritate latină, o frază antrenantă şi cuceritoare prin însăşi natura ei comunicativă”.

Elocinţa scrisului și a discursului său narativ au devenit emblematice în viața culturală ieșeană. Memoria lui de invidiat, pe care şi-a păstrat-o până la adânci bătrâneţi (100 de ani), l-a ajutat să rămână mereu înţeleptul de care era atâta nevoie. Odată cu trecerea timpului, şi-a făcut apariţia cu o tot mai accentuată înclinaţie spre evocarea caldă, plină de patos, ce nu alunecă niciodată în grandilocvenţă, a valorilor autentice ale literaturii române, pentru care a nutrit un adevărat cult, precum şi a unor personalităţi din lumea universitară cunoscute direct.

            A creat minunate portrete în cuvinte prin care și-a dovedit priceperea în mânuirea verbului şi a culorilor însufleţitoare, a echilibrului bazat pe memoria detaliului, a forţei sale de exprimare, clară, concisă şi semnificativă. Demne de remarcat sunt portretele dedicate unor mari personalități: Garabet Ibrăileanu, Octav Botez, Ion Petrovici, Tudor Vianu, George Călinescu, Iorgu Iordan, Al. Rosetti, Al. Graur, N.I. Popa, Al. Dima, Marin Sorescu, Titus Hotnog etc. Prin ele reînvie atmosfera inefabilă a unei epoci. De neuitat rămâne emoţionantul text, „El n-a murit... E numai dus”, în care rememorează clipe fericite, apoi momentele tragice ale pierderii fiului său, Relu, un excepţional cunoscător al limbii cehe şi autorul unui studiu complex intitulat „Din tainele Imperiului hitit”.

            Gavril Istrate a fost un admirator al peisajelor care i-au încântat sufletul în peregrinările sale. Aş putea spune, fără să greşesc şi îl numesc un nostalgic prin excelenţă. După mulţi ani de zile și-a amintit de drumurile sale prin locuri care i-au încântat sufletul. Unul dintre acestea este cel al frumoasei Bucovine pe care a traversat-o adesea în drumurile sale spre casă: „Am străbătut-o în lung şi-n lat, cu trenul şi cu autobuzul, cu maşina şi cu căruţa. De multe ori am călcat-o pe jos, nu numai pe drumurile cunoscute, ci şi pe anume căi tăinuite, din preajma Călimanilor, până la Rădăuţi şi la Suceava, de la Izvoarele Sucevei la Broşteni şi la Borca, de la Poiana Ştampii la Ciocăneşti şi la Cârlibaba şi de acolo mai departe, peste Rotunda, în Transilvania, ori peste Prislop, în Maramureş.

            Bucovina este un fel de pământ al făgăduinţei, o grădină fermecată care te îmbrăţişează cu atâta dragoste, încât n-o mai poţi părăsi, nu-ţi mai vine să te desparţi de ea. Ca Bucovina mai sunt şi alte locuri ori colţuri de ţară, ori monumente care să pună stăpânire pe inima vizitatorului şi să-l «desţăreze», să-l mute din locul lui de baştină şi să-l răsădească pe alt pământ, care îl primeşte şi-i va purta de grijă”.

            La fel ca şi Geo Bogza cu reportajele sale de neuitat, scriitorul Gavril Istrate surprinde pe pelicula memoriei sale imagini pline de farmec puse într-o arhitectură luminoasă în care se scaldă toate nuanţele simţului său artistic:

            „O zi cu mult soare, cu privelişti magnifice. Mi s-a părut că nu poate fi mai frumos paradisul. Înaintam spre Sâmbăta, paralel cu munţii. Alături, în imediata apropiere a şoselei, «adolescenţii», împăduriţi, cu frunza neatinsă de brumele toamnei, de un verde proaspăt, în spatele lor, «bătrânii», albi complet, râdeau în soarele protector, într-o culoare alb-argintie de nedescris. Niciodată n-am fost mai încredinţat că aceşti «bătrâni» se constituie în coloana vertebrală a neamului nostru şi, în înaintarea autocarului, mă întrebam dacă drumul nostru duce spre Sâmbăta sau intrăm, prin el, în istorie”.

            Există aici un mare belşug de sensibilitate, de trăire lăuntrică pe care ştie să ne-o transmită prin mijlocirea artei scrisului. Sunt puţini cei care au sesizat talentul său artistic şi de aceea cred că, trebuie pus în valoare şi aşezat pe un loc de mare cinste. Gavril Istrate este un mare scriitor, un memorialist de excepţie care pune fraza în acorduri de ritm, iar verbului îi dă sensuri inconfundabile.

            După revoluţia din decembrie a fost primit în rândurile membrilor Uniunii Scriitorilor din România, membru a numeroase societăţi culturale din ţară şi din Republica Moldova, fapt care i-a adus o mare bucurie şi satisfacţie. Este o reparaţie morală care trebuia de mult să i se facă.