Aboneaza-te la newsletter





„Hoți de biciclete”

Autor: Viorel Hodiș

August 2018

  Motto: „Între noul SRI și vechea Securitate

văd un cordon ombilical cât o autostradă.             

Între Poliție și vechea Miliție, la fel!”                                                                                                                                                                                                             (Roșca Stănescu, Antena 3)

 

 

                        Ce titlu de răsunet al filmului neorealist italian! Din nostalgie, desigur, acordăm articolului acest titlu în speranța că nu ni se va considera „plagiat”.

            Există, precum știm (de 28 de ani!), un săptămânal intitulat cifric, semnificativ, desigur: „22”, considerat de aproximativ toți comentatorii drept „revistă a intelectualilor implicați”!

            Citim în „22”, nr. 42/2017 cum „doi detectivi/polițiști olandezi au venit la Bacău pe urmele unei biciclete furate din țara lor [țara cicliștilor; ambasadorul Olandei la București refuza, în favoarea bicicletei, limuzina diplomatică (blindată!), chiar și-n anii și-n zilele tulburi ale „loviluției” tovarășului I. Iliescu, 1989/90], bicicletă care avea încorporat un cip ușor detectabil prin GPS, iar poliția noastră s-a făcut că plouă” (reporter: P. Tomegea, p. 15). Poliția distinsei noastre teleormănence/ azi ministru al „afacerilor” interne: doamna Carmen Dan.

            Fapt banal, veți spune. Și veți avea dreptate. S-au furat de către „specialiștii” noștri cu miile, nu rable, ci mașini de mare lux, s-au furat averi! Și „din țara lor”, și dintr-ale altora; din toată Uniunea. O, dar din țara noastră?! Și-ncă cum: munți de păduri, bucăți de țară, zeci de mii de ha de pământ, sate-ntregi, insule/peninsule (istmuri și golfuri, oare, încă nu?). Și poliția (=miliția) noastră în continuare „se face că plouă”! Avem „eroii” noștri de talie mondială-n domeniu: Drăgnești, Popovicești, Becălești…! Și mulți-mulți alții, care-și vor crea-n curând chiar „paradisuri fiscale” proprii. DNA-ul nu mai „joiește” (nu mai răzbește) a-i depista, ancheta și deferi Justiției. Ajunși la putere, hoții se dovedesc „mai hotărâți” ca oamenii Dreptății, Procurorii, Judecătorii, mai hotărâți ca toată Justiția, în lupta „care pe care”. Zadarnic avertizează Consiliul UE și ambasadele „țărilor de-afară”, de pomană-ndură frigul, strigă și scriu pancarte protestatarii străzii: „Nu suntem toți/ O țară de hoți!”: „Vrem o țară/ ca afară!”, „Vă rugăm să ne iertați/ Nu producem cât furați!” Precum ușor observăm, se evidențiază – spre sublimă, dar naivă cinstea lui – că poporul român iubește… rima. Și cam cu-atâta rămâne! Știm, doar, de peste un secol și jumătate, că „românul e născut poet”, precum a zis-o marele cântăreț al Unirii!

*

*                    *

            Dar să nu părăsim „pista”; modesta noastră „pistă de biciclete”.

            A fost o vreme când – în urma lecturilor despre Olanda și Țările Nordice (pe unele le-am chiar vizitat ca turist) – mi-am dorit și eu o bicicletă (prin anii de vârf ai „epocii de aur”) ca să merg la serviciu fără a mă-nghesui în autobuzele – rar așa autobuze! – ale „epocii”.

            - Așteaptă până la toamnă, îmi zise prietenul meu Săcară, șeful „Fierului”, magazin vânzător pe-atunci a tot ce-i făcut din metal, din orice metal. Se anunță un lot de import din „Ukraina”; bicicleta „ukraineană”, e-hei…!, e „cea mai tare din parcare”!

            Dar, urlând patriotismul în mine, îl surprind cu întrebarea:

            - Românești, la ora actuală,  n-aveți?

            - Cum nu, dar…

            - Dar ce?, i-am retezat-o scurt. Cât mă costă una?

            - Vrei „de curse”, cu cinci viteze?

            - Cinci? Fantastic! (mașinile noastre n-aveau pe-atunci decât patru). O, desigur, cum nu?!

            Mă și vedeam schimbând, mândru, vitezele la urcuș, lăsând în urmă fumegândul autobuz. De ce să cobor, când pot să-l depășesc?!

            O plătesc pe loc. O-ncalec. Dus am fost, ca din pușcă! Fluturându-mi bluza subțire, simțeam un straniu, dar foarte plăcut „vânt de libertate”! Nu mă-ntrecea nici o mașină. Urcând panta spre cartierul meu, dau să schimb, țanțoș, viteza. Dar sistemul se blochează. De tot. Încerc în fel și chip o redresare, dar nu reușesc: conicul butuc al vitezelor se jimbase (cum se spune pe la noi), discurile dințate se deformaseră (ce oțel de c…!). Neavând ce-i face, o iau „la umăr” și – înapoi la Săcară!

            - Ți-am spus. Las-o aici. Nicio problemă. Nu-i singura cu probleme. Doar că banii nu-i mai pot returna. Ți-i păstrez pentru „ukraineanca” ce vine. Păstrează chitanța, factura și mai economisește de-o diferență de preț. Cunoscându-l și, mai ales, neavând alternativă, mă supun.

            „Ukraineanca” mea a venit, desigur, dar mult prea târziu. Intrasem deja într-o iarnă grea: zăpezile „de-altădată!”, vorba ceea. N-o mai puteam încăleca. O puteam, însă, admira: era o frumusețe. Îmi fugea gândul aiurea, la câteva studente din Kiev, pe care le cunoscusem în studenție într-o excursie făcută la universitatea de-acolo (dar și la cele din Moskova, Leningrad și Riga). Ucrainencele băteau toate recordurile; mi s-au părut de-o frumusețe rară. Revenindu-mi – până și ambalajul bicicletei mele, actele însoțitoare, „passport”-ul ei, gresarea/ conservarea ei pentru transport, toate m-au impresionat atât de tare, încât am decis ca – spre a „petrece” iarna mai în siguranță – să nici n-o despachetez/ deconservez decât la primăvară, când voi putea circula cu ea. Așa că (eu neștiindu-mă ferii, toată viața, de hoți!) o depusei pentru iarnă sub scara blocului (la noi în sat numele i-ar fi: „gârliciul pivniței”!), un „garaj” numai potrivit pentru așa un minunat „vehicul”. Îi cumpărai și un lanț de blocare chinezesc, „cu cifru”, strălucitor, să nu mi-o poată „viola” nimeni: o bijuterie! De dragă ce-mi era, coboram zilnic să-mi văd „iubita ukraineancă” și-abia așteptam primăvara s-o-ncalec! Și-o văzui azi, o văzui mâine, vorba Poetului nepereche… Iarna, luuungă…!

            Între timp, la „îndemnuri” din Vest (cam ca și-n vremea de-acum cu „drepturile” umanitare ale tâlharilor și criminalilor încarcerați!), Ceaușescu tocmai „liberase” un contingent masiv de deținuți „de drept comun” („politicii” fuseseră eliberați toți de Dej în 1964!), printre care se aflau, desigur, mari „specialiști” în tot felul de vehicule (și nu numai!), mai ales, noi-nouțe. Așa că „ukraineanca” mea-ntr-o noapte a fost, nu „sedusă”, ci pur și simplu „dusă”: „și-a găsit nașul” și mirele. Și-ntr-o următoare „bună dimineață” n-o mai văzui și n-o mai admirai! Profundă tristețe!

            Reclamai furtul la Miliție, normal, predând toate actele (inclusiv „passport”-ul ei, scris frumos „pe rusește”).

            A doua zi chiar, sosind acasă, mama-mi spune c-a primit vizita a doi milițieni care-l căutau pe „tov. profesor” (care eram eu!), „să vină la sediul nostru din Karl Marx să-și ridice bicicleta ucraineană și actele ei”.

            Mare bucurie mare! Felicitări Miliției noastre populare pentru eficiența și promptitudinea dovedite!

            Ajung a doua zi la sediul din K. Marx. Mă legitimez, aducând laude Miliției. Ofițerul de serviciu neagă tot:

            - Ce milițieni, tovarășe?! Numele, pronumele, gradul! Cum îi cheamă? N-avem nici o bicicletă ukraineană aici. În cartierul dvs. nici n-avem afectați doi milițieni, numai unu! La revedere!

             Vina noastră: nu le știam, nici numele, nici pronumele”!

            (Știa vreun român pe-atunci c-ar fi având el, „civilul”, dreptul să-l legitimeze pe-un milițian, pe-un securist, pe-un mahăr, oricare? Sau c-ar fi având vreun drept, orice drept?! „Dreptul la muncă”, da, știam. Și cam atât!).

            Fine il primo tempo!

*

*                      *

            Secondo tempo! Ceva mai „consistent”…

            Eram deja în anii de după decembrie 1989. Miliția devenise „poliție”. Tovarășii, toți, deveniseră „domni”. Tovarășul I. Iliescu devenise, și el, „Domnul Președinte”, ales cu peste 80% din voturi.  

            Germania (cea Federală, desigur!, dar și tot „putredul” Vest european; „putred de bogat”, poate!) ne deschisese nouă, „sărăntocilor” comuniști ai Europei paradisul automobilului „second hand/ zweite Hand”. Automobilul la care un bugetar român (și pân-atunci toți eram bugetari ai statului comunist, respectiv ai partidului/ stat!) nici nu putea visa. Îți trebuiau economiile (!) a sute de salarii lunare ca să faci 70.000 de lei (prețul unei rable de „Dacie”) pe care puteai s-o primești cam după șapte ani de la depunerea sumei integrale la CEC![1] Cu prețul a două biciclete ca nou-nouța și virgina (nedespachetata, nedegresata) mea „ukraineancă”, din „Federală” te-ntorceai pe patru roți, mașină care – la noroc! – te putea servi cât „Dacia” nouă! O puteai găsi în Schrot („vechitură”; „cimitir de mașini”) cu cheia-n broască și cu benzină-n rezervor cât s-ajungi la prima „alimentare”. Erau, desigur, de vânzare și din alea mai pretențioase, germanul „din Vest” schimbându-și, de regulă, mașina o dată la patru ani. Și, cum știm, mașina germană, robustă, te „duce” zeci de ani! Așa se explică concurența „Dacia”– mașina germană[2].

            Știind că printre studenții noștri de la secția „fără frecvență” îi aveam și pe unii milițieni deveniți polițiști, inginerul C.V. îmi dădu o întâlnire și iată ce-mi relată.

            - Puneți-mă-n legătură cu un grad mai mare dintre ei ca să mă poată ajuta c-un sfat. Căci sunt la ananghie! Iată ce-am pățit. Cumpăr mai deunăzi de la unul (să-i zicem „geambaș” de mașini second hand) un VW de la „Piața de mașini” ce se ține-n fiecare sâmbătă și duminică. Mașina arată perfect, actele, aparent, în regulă. Banii – pe loc, în palmă!, cu contractul încheiat ad-hoc, acolo, cum se face. La R.A.R.[3] specialistul constată că mașina-i furată din Germania și seria-șasiu (cel mai important detaliu dovedindu-i identitatea)falsificată. Nu se-nmatriculează. Apelez la vânzător să-l informez, să-i predau „opera”, să-mi recuperez banii. Nu recunoaște nimic, refuză cu seninătate: „Târgu-i făcut, contractu-i semnat. N-am ce vă face. Salut!” Cer sprijinul poliției, fără a-l înștiința pe „geambaș”. În dimineața zilei următoare, deschid garajul. Mașina – nicăieri. Nici un semn suspect: nici lacăt spart, nicio urmă de violență – nimic. Lucrat perfect, vorba ceea: „ca la carte”!

            Întâmplarea are, și ea, un rol în viața noastră. Printre cunoscuții mei de-acolo îl și „selectez” în gând pe unul, proaspăt „uns” maior, chiar de la „Serviciul Circulație”, pe care-l cunoșteam prin familia sa originară dintr-un sat al comunei noastre sălăjene. Îl pun pe păgubitul inginer în legătură cu proaspăt „unsul maior” de la „Circulație”, rugându-l să binevoiască să... Acesta promite că se va ocupa de „caz”, ordonând o „anchetă”. Rezultatul acesteia – cum și era de așteptat – zero! Păgubașul rămâne cu paguba, iar VW-ul, („corp delict”, confiscat, evident) rămâne în parcarea Poliției. Dar nu pentru mult timp. Era și „păcat”! De ce să ruginească degeaba acolo, o așa frumusețe de „volvaghen” (după „germana” polițienească)?!

            Se poate ușor presupune – din moment ce mașina a dispărut elegant din parcare – c-a și apărut (ușor sau mai grosier „pomădată”), tot așa de elegant, în „circulație”. Că între Poliție și R.A.R. (rar așa poliție!) există relații mai „intime” (precum toată lumea știe: s-au adeverit la tv. atâtea!) decât între cetățean și respectivul Registru! C-așa-i la noi!

                                                                            *

                                                                  *                    *

            Concluzia ce se desprinde de la sine din ambele tempo-uri (cel pe 2 și cel pe 4 roți!) este că „logistica” poliției, ca și a miliției, e, în fond, aceeași. Polițistul, ca și milițianul, face „blatul” cu hoțul, pe care deja îl are „în mână” (evident, ales dintre cei mai „răsăriți”, mai școliți în pușcăriile prin care „s-a calificat”, n-a trecut  degeaba!; ales dintre cei mai „de cuvânt”, pe care tu, polițist, să te poți baza!): eu îți asigur „spatele”, iar tu „operezi” în siguranță. Și-mpărțim!”

            E-ntr-un fel și „normal”, și „logic”: dintre cei doi actanți ai jafului, păgubașul și hoțul, cu primul tu, polițist detectiv, n-ai ce „discuta”. Chiar dac-ai reuși să-ți faci cinstit datoria, după  Regulament, rămâi cu cinstea. Eventual, fericitul pe care l-ai repus în posesia bunului recuperat de la hoț te poftește, bărbătește, „la o bere”, adresându-ți mii de mulțumiri. Pe când, cu al doilea (cu hoțul, pe care-l ai „la mână”!) discuți altfel, îl „instrumentezi” cum vrei: în loc de mii de mulțumiri (cu care n-ai ce face) te poți alege doar cu mii, mai multe sau mai puține, după caz. Poate – dacă „afacerea-i groasă” –  chiar cu milioane, cum aflăm zilnic de la harnicele noastre televiziuni pe urmele „harnicei” noastre Poliții.

 

                                                                          

*

                                                                 *                    *

 

            „Revenim la oile noastre”, adică la modesta noastră „pistă de biciclete”.

            „E clar că în veci-pururea Olanda (și nu numai ea) nu va fi de acord cu admiterea României în spațiul (mult râvnitului) Schengen” încheie reporterul nostru, P.T. Câtă vreme – vorba „preacinstitului” comentator politic demn de „Antena 3”, dl Roșca Stănescu – cordonul ombilical ce leagă Poliția de Miliție e cât autostrada. Cordon pe care n-avem acum „scula” cu care să-l tăiem, ca „să-i înnodăm buricul”.

            Poate, distinsa noastră teleormăneancă, doamna Carmen Dan, acum ministru de interne!

 

                                                                                   

 

           

 

[1] Prin „economiile (!)” înțelegem, nu salariul, ci „părticica”aceea, „procentuțul” acela ce putea fi „pus(ă) la o parte” din salariul unui „om al muncii socialiste”!

[2] N-o lungim, având în vedere dezvoltarea acestei probleme în articolul precedent, intitulat Coada la benzină.

[3] Registrul Auto Român.