Aboneaza-te la newsletter





Mihai Viteazul – Eroul Unirii Țărilor Române

Autor: Grigorie M. Croitoru

Septembrie 2018

Moto: „Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un

copil care nu-și cunoaște părinții” (N. Iorga).

 

Preambul:

 

Avem nevoie de eroi? Răspunsul este, categoric, afirmativ. Poporul le păstrează vie memoria și-i cinstește ori de câte ori are ocazia. Eroii au și o zi a lor, la marea Sărbătoare Creștinească a Înălțării Domnului sau Ispas, cum îi spune poporul, sărbătoare fără dată fixă, care se ține la 40 de zile de la Paști, când sunt cinstiți și eroii neamului în biserică, în școli, prin programe artistice, inclusiv în localitățile rurale.

Scriitorii îi înfățișează în scrierile lor, le cântă faptele de vitejie, spiritul de sacrificiu, neînfricarea în luptă. E plină literatura română de eroi, sunt cântați în compoziții muzicale, chipurile lor au fost imortalizate în picturi nepieritoare de către cei mai mari pictori ai noștri, sculptorii i-au  dăltuit și i-au așezat pe socluri, pentru a-i avea mereu în fața ochilor și a nu-i uita niciodată.

Vom încerca să preluăm din fiecare artă exemple în care eroii apar în toată strălucirea lor.

Vom începe cu Mihai Viteazul, domnitorul care a reușit să unească – pentru scurt timp, e drept – cele trei țări române: Țara Românească, Transilvania și Moldova. Nu doar pentru că suntem în anul în care se va sărbători Centenarul Marii Uniri – 1918-2018, ci și pentru că este puternic contestat, din păcate, și de către unii istorici. Sunt, însă, unii care văd lucrurile realist: „Dacă nu ar fi existat Mihai Viteazul, ar fi trebuit inventat! Avem nevoie de eroi, avem nevoie de modele, avem nevoie de mituri. Iar Mihai Viteazul le întruchipează pe toate: este erou pentru că s-a luptat cu turcii, este un model pentru că a unit toate cele trei principate și este personajul principal al mai multor mituri” (Marius Diaconescu).

Începem cu portretul pe care i-l face Nicolae Bălcescu (1819-1852), istoric, în opera sa literară Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, rămasă neterminată:

„Deschid sfânta carte unde se află înscrisă gloria României, ca să pun înaintea ochilor fiilor ei pagine din viața eroică a părinților lor. Voi arăta acele lupte urieșe pentru libertatea și unitatea națională, cu care românii, supt povața celui mai vestit și mai mare dintre voievozii lor, încheiară veacul al XVI (-lea). Povestea mea va coprinde numai opt ani (1593-1601), dar anii istoriei românilor cei mai avuți în fapte vitejești, în pilde minunate de jertfire către patrie. Timpuri de aducere-aminte glorioasă! Timpuri de credință și de jertfire!...” (Op. cit., Cartea I, Libertate națională, I, p. 31).

„În acel timp de chin și de jale, strălucea peste Olt, în Craiova, un bărbat ales și vestit și lăudat pentru frumusețea trupului său, prin virtuțile lui alese și feliurite, prin credința către Dumnezeu, dragostea pentru patrie, îngăduiala către cei asemenea, omenia către cei mai de jos, dreptatea către toți deopotrivă, prin sinceritatea, statornicia și dărnicia ce împodobea mult lăudatul său caracter. Acesta era Mihai, banul Craiovii, fiu al lui Pătrașcu-Vv, care pentru blândețea cu care cârmui țara (de la 1554 până la 1557), se numește cel Bun” (Op. cit., Cartea I, Libertate națională, III, p. 33).

Iată-l și în timpul bătăliei de la Călugăreni, dând pildă de vitejie alor săi spre a-i îmbărbăta:

„Sfârșind aceste pregătiri, Mihai cugetă întru inima sa că împrejurarea cere neapărat vreo faptă eroică, spre a descuraja pe turci și a-i îmbărbăta pe ai săi. El hotărăște atunci a se jertfi ca altă dată și a cumpăra biruința cu primejdia vieții sale. Rădicând ochii către cer, mărinimosul domn cheamă în ajutoru-i protecția mântuitoare a Dumnezeului armatelor, smulge o secure ostășească de la un soldat, se aruncă în coloana vrăjmașă ce-l amenință mai de aproape. Doboară pe toți cei ce se încearcă a-i sta împotrivă, ajunge pe Craiman-Pașa, îi zboară capul, izbește și pe alte capete de vrăjmași și, făcând minuni de vitejie, se întoarce la ai săi plin de trofee și fără a fi rănit…” (Op. cit., Călugăreni, p. 103).

 

*

Este plină țara de statuile ecvestre ale marelui voievod, Înfăptuitorul Unirii. Numim câteva dintre acestea:

- Statuia ecvestră din bronz a Voievodului Mihai Viteazul, realizată între anii 1975-1977 de sculptorul Mihai Panait și păstrată dezmembrată în curtea Muzeului de Artă din Craiova până în anul 1995, când a fost amplasată pe un soclu din granit negru în Piața dintre Hotel Palace, Palatul Prefecturii și Calea Unirii;

- Statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul din Piața Universității din București, operă a sculptorului francez Albert-Ernest Carrier-Belleuse (1824-1887), primul monument de această factură din Capitală. Materialul documentar necesar pentru realizarea sculpturii i-a fost trimis sculptorului de către Alexandru Odobescu și Theodor Aman. Statuia este din bronz, iar soclul din marmură și au fost aduse din Paris în 1873;

- Statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul din Cluj-Napoca, dezvelită în 17 decembrie 1976, operă a sculptorului Marius Butunoiu, amplasată în mijlocul pieței care îi poartă numele;

- Statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul din Oradea, amplasată în 1994 în Piața Unirii. A fost realizată de sculptorii Alexandru Gheorghiță și Georgeta Caragiu și turnată din 8,5 tone de bronz;

- Statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul din Alba Iulia, amplasată în fața palatului princiar din Cetatea Alba Carolina, realizată în bronz de sculptorul Oscar Han și inaugurată la 28 noiembrie 1968;

- Statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul, din bronz, realizată de sculptorul Ioan Busdugan (1935-2000) și amplasată pe Dealul Copoului, Iași, în zona Parcului Expoziției, și dezvelită în 2002;

- Statui ecvestre ale lui Mihai Viteazul se găsesc și în Giurgiu, Târgoviște, Năvodari și în alte orașe. Nu mai punem la socoteală busturile marelui voievod, care se găsesc la toate școlile care îi poartă numele.

Monumentul de la Guruslău, județul Sălaj. Guruslău este o localitate aflată la numai 12 km de municipiul Zalău. Aici, la data de 3 august 1601, voievodul muntean obținea o strălucită victorie împotriva lui Sigismund Báthory. Și ultima, căci peste doar câteva zile, la 9 august 1601, a fost asasinat pe Câmpia Turzii, la 3 km sud de orașul Turda.

Tot pe dealul Guruslăului a fost ridicat un monument înalt de 10 metri în anul 1928, care a fost demolat de autoritățile maghiare după ce au luat Transilvania de Nord prin Dictatul de la Viena.

Noul monument, construit din beton armat și travertin, cu o înălțime de 26 de metri, a fost realizat de sculptorul Victor Gaga (1930-2003). Pe soclu sunt dăltuite în piatră scene din luptele lui Mihai Viteazul, iar deasupra se înalță obeliscul format din trei lame paralele, reprezentând cele trei țări române, în exterior spre partea superioară fiind amplasate și stemele respective. 

Inaugurarea monumentului a avut loc la data de 21 octombrie 1976, dată de neuitat și pentru noi și pentru membrii formațiilor noastre artistice, fiindcă am participat la eveniment, iar formația de dansuri populare și grupul vocal și-au etalat în fața unei imense mulțimi de oameni măiestria artistică în interpretarea folclorului local. Câtă bucurie în sufletele lor când au fost aplaudați de o mare de oameni. Toți am trăit un moment de neuitat.  

*

O sumedenie de artiști plastici l-au imortalizat în lucrări de mare valoare artistică. Numeroase portrete ale bravului Mihai Viteazul transpun artistic figura bărbatului care a fost. Alte tablouri redau momente din acțiunile pe care le-a întreprins. Ne vom referi doar la câteva, realizate de pictori de mare valoare, români și străini.

Pictorii de la curtea împăratului Rudolf al II-lea, atrași de chipul mândru și exotic al domnului român, îi fac portretul. Ne-au rămas de atunci mai multe picturi înfățișându-l pe Mihai, dintre care vestitul portret, capodopera lui Aegidius Sadeler, iconograf al curții, elev al școlii flamande, o adevărată pagină de istorie, o expresie complexă, figura slabă cu ceva chinuit, dar reținut și în același timp și un stăpân, un oștean cu trăsături adânci în față, cu urmele unor răni de curând închise. Alături de acesta avem portretul deosebit, reprodus în opera lui Domenicus Custos, „Atrium Heroicum Regnum”, apărut în 1601. În sfârșit, al treilea portret datorat lui Franz Franken în compoziția: „Cresus arătându-și comorile lui Solon”.

Aceste portrete, realizate în timpul vieții voievodului, au dat naștere la numeroase copii și prelucrări în diferite țări ale Europei, chiar și la noi.

Mai mulți pictori români de mare prestigiu au imortalizat și ei în compozițiile cu tematică istorică chipul voievodului Mihai Viteazul. Unul dintre aceștia este Constantin Lecca, despre care Zaharia Carcalechi ne spune: „Tânărul pictor Constantin Lecca, aprins fiind de zelul patrioticesc și având după puteri a sluji neamului, au zugrăvit trista și lăcrămoasa moarte a viteazului princip Mihai pe o pânză de un cot și jumătate de mare și spre veșnica aducere aminte ca un suvenir au dat-o la școalele naționale din București ca să se pună în școală înaintea tinerimii, ca să vadă pe un erou, ce a fost scutitorul a toatei creștinătăți de tiranie barbaricească și care era minunat de toată Europa, să vadă zic ce erau strămoșii în lume. Tânărul acesta are foarte mare plecare spre măiestria picturii, deci vrednic este a se patroni de naționaliști, cu ajutorul neamului se poate merge în Italia și Franța, pentru întreaga preocupare și covârșire a frumoasei ceștii măiestrii, care apoi să poată sluji neamului ca maestru puternic și profesor tinerimii românești în acea măiestrie” (Zaharia Carcalechi: în Revista Biblioteca românească, Buda, 1829, partea IV, pp. 30-31).

Câteva date biografice ale marelui pictor, ca să cunoască oricine va pune mâna pe această carte cine a fost Constantin Lecca. S-a născut în anul 1807 la Brașov și a fost profesor, pictor, tipograf, editor, scriitor și traducător român din secolul al XIX-lea, care s-a remarcat în domeniul portretisticii, al picturii religioase și al picturii cu tematică istorică, care, de altfel, l-a și consacrat. Alături de prietenul său Mișu Popp și de litograful Carol Popp de Szathmári, Constantin Lecca a făcut parte din grupul de artiști ardeleni care au influențat semnificativ pictura românească a secolului al XIX-lea.

Făcea parte dintr-o veche familie, urmașă de negustori și meseriași bogați din zona Brașovului. Despre copilărie se știu puține informații. A primit, însă, o educație aleasă, cum se obișnuia în familiile cu stare materială bună. A urmat Școala Domnească din Șchei, apoi cursurile Gimnaziului Săsesc din Brașov, de unde a plecat la Blaj.

În 1827 s-a stabilit la Buda, când a început perioada de formare artistică în contact cu Occidentul. Aici, a ascultat de primul imbold: să învețe pictura și în paralel istoria. Încă de la început a avut sprijinul publicistului și editorului Zaharia Carcalechi.

A călătorit prin Moldova, prin Muntenia și Oltenia. În 1833 ajunge profesor de desen și caligrafie la Școala Centrală din Craiova. Și-a îndeplinit funcția de profesor cu prisosință, dovadă fiind aprecierile de care s-a bucurat. Barbu Theodorescu îi face o caracterizare remarcabilă în monografia pe care i-a dedicat-o:

„Avea o scriere fină, aleasă, clară, ce va fi stat drept un bun model elevilor. Se ocupa îndeaproape de fiecare, ajutându-i la schițe, în desenul tehnic, precum și în cel artistic. Bun la suflet, comunicativ, își urmărea elevii, sprijinindu-i în toate acțiunile. Reținem că a fost gata să recomande pe Nicolae Grigorescu pentru o bursă de studii în străinătate, că Theodor Aman i-a fost elev mai mulți ani, ca și Titu Maiorescu. Dovada iubirii sale pentru meseria de dascăl o avem și în faptul că a păstrat exercițiile de desen artistic ale elevilor. Să nu uităm a sublinia că transilvănenii veniți în țară au avut un deosebit simț didactic și o grijă părintească pentru elevii lor, cum e cazul și cu scriitorul Ion Slavici” (Barbu Theodorescu, Constantin Lecca, Editura Meridiane, București, 1969, p. 10).

În capitala Olteniei, Lecca a desfășurat o susținută activitate de animator cultural, activitate care s-a manifestat pe o perioadă de 15 ani, până în 1848.

În anul 1836, s-a căsătorit cu Victoria Oteteleșanu, cu care a avut șase copii (șapte, după unii biografi). Tot în capitala Olteniei a înființat o tipografie și a editat revista săptămânală „Mozaicul”.

Constantin Lecca a fost pictor de biserici, portretist, grafician, autor al unor compoziții cu tematică istorică. În anul 1870, însă, s-a îmbolnăvit de Boala Parkinson și nu a mai pictat. Ca urmare, el a fost părăsit de către lumea artistică și a fost privit cu indulgență de contemporani. Singurele contacte pe care le-a mai avut au fost acelea cu scriitorii cu care s-a împrietenit în tinerețe.

A mai trăit 17 ani. La 14 octombrie 1887 a decedat și a fost îngropat în Cimitirul Bellu.

 

*

Constantin Lecca a realizat mai multe compoziții istorice care-l înfățișează pe Mihai Viteazul, majoritatea fiind făcute în perioada în care Nicolae Bălcescu a scris epopeea Românii supt Mihai – Voievod Viteazul.

Un portret al voievodului a fost expus în sala mare a Colegiului Național „Andrei Șaguna”. Lucrarea ni-l înfățișează – ne spune Barbu Theodorescu în monografia sa – cu celebra căciulă, cu mantie domnească și cu agrafa cu briliante și pene. Candid Mușlea este de părere că tabloul a fost făcut după o veche stampă ce exista la Viena sau Buda.

Constantin Lecca a pictat de două ori lucrarea „Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul”, în 1840 și 1845.

Pictura „Bătălia de la Călugăreni” și tabloul „Intrarea lui Mihai Viteazul în Bolgrad” sunt alte picturi care îl înfățișează pe Mihai Viteazul. Aceste lucrări au fost litografiate și răspândite în mii de exemplare.  

Tablourile cu compoziție istorică, susțin specialiștii, se caracterizează prin mișcare și amplasarea corectă a grupurilor care-l înconjoară pe erou. Personajele, în majoritatea lor, conțin și ele o vibrație patriotică specifică perioadei pașoptiste. La fiecare lucrare prim-planul este dominat de figura domnitorului, el fiind prezentat cu multă energie, ținută și demnitate în priviri. Prestanța voievodului este completată cu prisosință de către masele populare, care își aduc în final aportul la surprinderea momentului istoric celebrat. Privită cu atenție compoziția „Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul”, se poate observa că Mihai este gata de luptă în ultimele sale clipe, poartă sabia în mâna stângă (Mihai fiind stângaci). Cu toate că este înconjurat de dușmani. Astfel, amănuntele istoric validate și modul cum a gândit pictorul compoziția, fac ca Mihai Viteazul să fie identificat drept erou dintr-o simplă privire. Influențele Renașterii italiene sunt evidente și nu doar în figura domnitorului, ci și în redarea elementelor caracteristice armatei străine, din compoziție se observă cum pictorul a reprezentat foarte corect îmbrăcămintea de epocă a Occidentului din acele vremuri. Demn de menționat este și faptul că țăranii români înfățișați în acest tablou sunt printre primii care apar în pictura românească. Țăranii apar și în alte tablouri ale lui Constantin Lecca, precum ar fi „Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia”.

Este locul să spunem povestea uciderii lui Mihai Viteazul și cea a capului voievodului, desprins de trup și lăsat pe calul său alb, omorât și acesta. Ne folosim de informațiile lui Radu Oltean publicate pe blogul art – historia, în februarie 2012:

„Pentru prima oară voi publica și prezenta publicului câteva imagini rarisime adunate în timp, reprezentând capul voievodului ucis lângă Turda. Imaginile vor fi însoţite de fragmente extrase din cartea «Moartea unui erou» scrisă de istoricul medievist Constantin Rezachevici și V. Speteanu. Povestea asasinării lui Mihai Viteazul și odiseea capului său e un subiect extraordinar, demn de un documentar de bună calitate. Odisee, din păcate puțin cunoscută. Dar, iată, blogul Art Historia, vă prezintă atât ineditele imagini ale craniului eroului de la Călugăreni, nevăzut de nimeni din 1920, când a fost reînhumat definitiv, cât şi teribila poveste a ultimelor minute ale lui Mihai, a aducerii capului în Muntenia, graţie unor credincioși în frunte cu paharnicul Turturea, a greutăților prin care trece de-a lungul secolelor, la călătoria craniului la Iași și Crimeea în timpul Marelui Război.

La aripa dreaptă se aflau archebuzierii pedeştri valoni, în frunte cu căpitanul Verlin de Liege, care trebuiau să înconjoare cortul domnitorului pe la flancul stâng. Manevra trebuia executată «cu toată graba», simultan, cât mai pe ascuns în ceea ce priveşte trupele de la cele două aripi. Întreaga operație era condusă de colonelul Pezzen, ale cărui trupe au înconjurat într-adevăr «cu mare iuțeală» cortul domnului.

În acest timp, Mihai Viteazul se pregătea de plecare. Fie în acest scop, cum crede Stavrinos, fie pentru că aflase ceva din cele ce se urzeau împotriva sa, cum afirma Szamosközy, el a cerut să fie adus şi pregătit lângă cort calul său alb. Izvoarele sunt de acord că domnul avea lângă dânsul puțini oşteni; «oştile lui, ce avea, nu erau cu dânsul în tabără»; «toată oastea lui Mihai era împrăştiată prin țară». Escorta de călăreți sârbi şi români care-l aştepta s-a retras şi apoi s-a împrăştiat la apropierea imperialilor, crezând probabil, cum mai credea poate şi Mihai, că au sosit valonii ceruți de domn.

În picioare, Mihai Viteazul a întâmpinat prin cuvinte de bun sosit: - «Bine ați venit, vitejii mei ostaşi» – grupul de ofițeri valoni, poftindu-1 să intre în cort, unde se aflau mai mulți comandanți de haiduci [un gen de trupe neregulate, specifice Europei centrale și de est, nu haiduci cu sensul de «lotrii»]. Câţiva au intrat, iar căpitanul valon Beauri, care era mai aproape de voievod, fără alte cuvinte – o somaţie era de prisos, căci interpretul lui Mihai era în tabăra lui Basta – cu un gest elocvent, a pus mâna pe voievod zicând: «Eşti prins!» Răspunsul lui Mihai a fost la fel de iute: «Ba!» după care a întins mâna stângă (căci era stângaci) spre sabia sa, atârnată de stâlpul cortului. În acest moment, Beauri îi înfige vârful ascuţit al halebardei «în mijlocul pieptului» (in meso al petto) – în stomac spun alte izvoare – iar un valon îşi descarcă archebuza în mâna stângă a voievodului, întinsă spre sabie. [Valonul Iacob de Beauri, cel care a dat lovitura mortală marelui voievod, a fost numit mai apoi căpitan al Făgărașului şi guvernator al Braşovului].

Lovitura de halebardă îi provoacă moartea. Alte lovituri de săbii, între care şi cea a căpitanului valon Rosini, se îndreaptă spre trupul eroului. Îndată după aceea, un căpitan de pedestraşi nemţi, foarte apreciat pentru astfel de lovituri, îi taie capul cu un cuţit-dagă (un fel de sabie scurtă, purtată de pedestraşi), iar trupul e despuiat de ucigaşi şi chiar de unii care se aflau în cortul său (M. Peresith a luat spre «eterna amintire» surguciul de pe căciula voievodului, împodobit cu safire albastre)”.

 

*

„Și căzu trupul lui cel frumos ca un copaciu, pentru că nu știuse, nici nu prilejise sabia lui cea iute în mâna lui cea vitează” (Letopisețul cantacuzinesc).

 

 

*

„În cort, au scăpat puțini cu viață, între care Ludovic Rákóczi, căpitanul haiducilor unguri ai lui Mihai, rănit la gât. În preajma lui răsună focuri de archebuze: sunt ucişi 16-17 sau chiar mai mulți slujitori şi oşteni ai voievodului, care au pus mâna pe arme. După relatarea lui W. Bethlen, L. Rákóczi şi Matei Peresith, alt comandant ungur, au fost răniţi, în vreme ce Ioan Bekeny, comandant de lefegii unguri şi alți slujitori ai voievodului, au fost decapitați. În ciuda ordinului lui Basta, cortul eroului căzut a fost jefuit de ucigaşi (restul bunurilor lui Mihai, cai, bani, corturi etc. au fost luate de Basta), dar scrisorile acestuia au fost salvate. Ele au fost ridicate de colonelul Pezzen și predate lui Basta. Păstrate întocmai şi astăzi în Arhiva de război din Viena (Kriegsarchiv Wien), ele se referă la stăpânirea domnului asupra celor trei țări romane şi la tratativele sale cu reprezentanții împăratului.

Odată cu moartea lui Mihai au fost prinşi, interogați şi apoi executați toți «consilierii» (boierii) domnului, în afară de trei, despre care se vorbea că vor fi trimişi la împărat pentru explicarea «cazului». Cei trei erau banul Mihalcea, şi albanezii Aga Leca şi Leca comisul. Ultimii doi, de acelaşi neam cu Basta, au trecut de partea acestuia şi «au mărturisit tot ce ştiau despre Mihai Vodă».

Deşi bătrân – septuagenar – banul Mihalcea, «cel mai însemnat sfetnic» al lui Mihai în Transilvania, văzând cele petrecute în cortul domnului, a încălecat, refugiindu-se într-o moară «din sus de Turda». Urmărit şi prins de valoni, a fost dus de Basta la Alba-Iulia, unde în prima jumătate a lunii septembrie 1601 a fost chinuit îndelung şi în cele din urmă strangulat într-un beci, trupul fiindu-i aruncat într-o groapă de pietre, pe câmpia de lângă cetate. Călăreţii şi pedestraşii imperiali au urmărit de altfel pe toți cei care au încercat să-şi afle scăparea în afara taberei domneşti.

Uciderea lui Mihai Viteazul a provocat o mare frământare în tabăra acestuia, potolită însă de Basta în mai puţin de o oră. Faptul a fost posibil deoarece oastea domnului era formată în  exclusivitate din lefegii: puțini români, majoritatea acestora fiind unguri (haiduci de peste Tisa şi mercenari din Transilvania), sârbi, cazaci şi poloni. În plus, o bună parte din români (munteni şi moldoveni) şi sârbii devotaţi domnului erau trimişi, cum am văzut mai sus, la Alba Iulia şi Făgăraş. 

Asasinarea domnului român a provocat nemulțumirea ţăranilor, care în unele locuri au pus mâna pe arme şi a secuilor, care îl voiau pe Mihai domn. Chiar o parte a nobilimii maghiare proimperiale judeca aspru crima ordonată de Basta.

După asasinat, capul lui a fost prezentat lui Basta, şi lăsat apoi să zacă pe calul alb al voievodului, omorât cu prilejul luptelor dinaintea cortului domnesc, autorul asasinatului nepermițând îngroparea rămăşițelor lui Mihai. 

După moartea lui Mihai «Turturea paharnic, el a furat capul lui şi l-a adus în țară, de l-a slujit şi l-a îngropat [la mănăstirea Dealu] cu multă cinste ca pe un domn».

Iată ce spune Letopisețul Cantacuzinesc în legătură cu legământul făcut între Mihai şi paharnicul Turturea: «...şi de să va prinde lui Mihai vodă să pieie într-altă ţară, să nu-i lase oasele acolo, ci să le aducă în Ţara Românească. Iar de se va prinde să pieie acest postelnic Turturea într-altă ţară, să nu-i lase Mihai vodă oasele, ci să le aducă în Ţara Românească să le îngroape.

Drept aceia, deacă văzu Turturea postelnicu ca tăiară pre Mihai vodă, mult s-au nevoit pentru jurământul ca să aducă oa­sele lui Mihai vodă. Ci n-au putut, ci au luat numai capul de l-au adus în Ţara Românească, şi l-au îngropat la mănăstirea Din deal, de la Târgovişte. Şi au făcut milă mare care au fost lăsat Mihai vodă să le ducă acei mănăstiri».

Craniul voievodului este depus în biserica mănăstirii, şi într-un timp nedeterminat, Radu Buzescu pune piatra mormântală cu textul scris în româneşte în care precizează cine se afla sub lespede”.

*

Boierul Radu Buzescu, împreună cu soția sa, pun pe mormântul lui Mihai, de la Dealu, o lespede. Fapt neobișnuit pe atunci, ea a fost gravată în românește, nu în slavonă: „Aici zace cinstitul și răposatul capul creștinului Mihail Marele Voievod ce au fost Domn Țării Românești și Ardealului și Moldovei”. Inscripția stă și astăzi întipărită pe piatra pronaosului de la Mânăstirea Dealu, lângă noul mormânt.

În partea dreaptă a pronaosului, se află un sarcofag de marmură impunător. Pe placa mormântului stă scris un text al lui Iorga: „Aici odihnește ceea ce crima și impietatea au lăsat din trupul cel sfânt al lui Mihai Voievod cel Viteaz, iar sufletul său trăiește în sufletele unui neam întreg, până ce Scripturile se vor împlini, când va afla în ceruri odihna drepților”.

Sub inscripție se află capul lui Mihai Viteazul.

 

*

Cunoscând povestea asasinării bravului domnitor, găsim îndreptățită întrebarea pe care și-o pune poetul Adrian Păunescu: „Totuși unde-au fost românii, când a fost tăiat Viteazul?” (A. P., Capul de la Torda).

*

 

Emoționantă ni se pare acțiunea de mutare a craniului lui Mihai Viteazul de la Iași la Târgoviște. Procesiunea se desfășură în prezența întregii țări, a personalităților vremii din capitala țării, inclusiv a regelui Ferdinand I. Acțiunea a avut loc în luna august 1920. 

 

„În noiembrie craniul se afla din nou la Iași. La 8 noiembrie: «S-a făcut de Sf. Mihail o comemorare din acelea care cu greu se pot uita. Capul, sacra tigva din care scăpaseră luminile fulgerătoare, a fost aşezat încununat cu lauri, într-un sicriu de stejar umplut cu cele mai vechi bucăți de brocard pe care le cuprindea veșmântăria Mitropoliei. Regele, regina, prinţul moştenitor, [...] reprezentanții civili şi militari ai Aliaților României neutre erau de față, înconjurați de o mulţime imensă... ».

 În ziua de 22 august 1920, a plecat de la Bucureşti cu destinația Iaşi un tren special cu personalități politice, culturale, militare, religioase. Un vagon anume amenajat era pregătit pentru a transporta țeasta sacră. O masă acoperită cu catifea, gardată de două santinele militare aştepta relicva naţională. 

 Programul prevedea transportul craniului eroului de la Iaşi la Dealu, pe un traseu pe direcția Pașcani – Bacău, Alba Iulia – Sibiu – Târgovişte. S-a renunțat la ocolul prin Transilvania şi s-a hotărât itinerarul Bacău, Focşani, Râmnicu-Sărat, Buzău, Ploieşti, Târgovişte.

Întreaga ţară a fost ţinută la curent cu traseul urmat de craniul voievodului prin relatările ziarelor «Evenimentul», «Adevărul, «Dimineaţa», «Universul».

La 26 august la Târgovişte, în prezența demnitarilor oraşului, în frunte cu ministrul de război P. Răşcanu, craniul a fost coborât din tren şi după ce o trupă de paradă i-a dat onorurile militare a fost instalat pe un afet de tun tras de șase cai. În muzica glasurilor de bronz ale clopotelor oraşului, s-a format un impresionant convoi funerar care a străbătut într-o desăvârşită reculegere, cei 2-3 km până la Mănăstirea Dealu.

În fruntea alaiului se afla regele Ferdinand I, care a parcurs tot traseul pe jos. Ajunsă la mănăstire, procesiunea s-a aliniat pe două rânduri în fața bisericii. Curtea mănăstirii şi împrejurimile erau înțesate de oameni, veniți să-şi aducă piosul omagiu lui Mihai Viteazul.

A urmat slujba religioasă, apoi s-au ținut numeroase discursuri încheiate cu alocuțiunea regelui Ferdinand I. După cuvântare, regele şi-a desprins din piept insigna albastră a ordinului Mihai Viteazul şi a aşezat-o cu respect pe craniul voievodal. Apoi, a cimentat cu propria-i mână capacul de marmură albă al sarcofagului”.

 

*

Prima pictură cu Mihai Viteazul cu coroana pe cap se află la Biserica Mare Domnească din Târgoviște, din cadrul cetății istorice. Pictura cu voievodul Mihai face parte din cea mai mare pictură votivă din țară, în care apare laolaltă cu mai mulți domnitori din țară. Pictura a fost realizată în perioada lui Constantin Brâncoveanu și-i înfățișează pe Matei Basarab, Neagoe Basarab, Constantin Brâncoveanu și Petru Cercel în chip de ctitori (țin în mâini macheta bisericii), apoi Mihai Viteazul, prima pictură bisericească unde apare cu coroana pe cap, Radu Șerban, Constantin Cârnu, Șerban Cantacuzino și Radu Mihnea.

Fiindcă a venit vorba despre pictura bisericească, voi vorbi pe scurt despre fresca de la Mănăstirea Călui în care apare Mihai Viteazul. Despre această frescă am scris și în romanul Privește doar înainte, Editura eLiteratura, București, 2014.

În copilăria mică, în urma unei nenorociri din familie, mama mea m-a luat cu ea la Mănăstirea Călui, să se roage, să plătească slujbe, ca să ne ferească Dumnezeu de rele și să reușim să ieșim cu bine din iarnă. Atunci, am aflat de pictură, dar înțelesul ei l-am aflat mult mai târziu. Iată ce am aflat:

„În anul 1594, biserica a fost decorată cu fresce din care semnalăm prezenţa portretelor voievodale Petru Cercel şi Mihai Viteazul şi ale membrilor familiei lui Mihai Viteazul. O semnificaţie deosebită o au cele două portrete voievodale de la Călui, în naosul bisericii. Aici, cred, s-a gândit profesorul vostru că ar exista misterul. De ce? Hai să detaliem. În partea de nord, este zugrăvit Petru Cercel. Pe deasupra are o togă cu guler de blană, închis. Pe deasupra poartă o haină cu mâneci lungi şi colorată în pătrăţele ce par nişte solzi de peşte. Haina aceasta este desfăcută în faţă, de sus până jos. Pe cap are o coroană, iar părul îi cade în plete pe umeri. Poartă barbă şi mustăţi. În urechea dreaptă poartă un cercel, de la care a primit şi porecla de Cercel. Unii cercetători au văzut în această podoabă a urechii moda franceză din vremea lui Henric al III-lea. Se emite şi părerea că un cercel în ureche la bărbat este o reminiscenţă a credinţelor vechi, o superstiţie, în virtutea căreia, părinţii cărora nu le trăiau odraslele de sex masculin, imediat după naştere, le găureau urechea din dreapta şi le puneau un cercel care, ziceau, îi apără de strigoi.

         - Dar nu în cercelul lui Petru Cercel se află misterul. Cel puţin aşa cred.

         - O, nu, George. Mai ai niţică răbdare, te rog. De aici încolo să urmăreşti cu atenţie. Un înger îi ţine coroana pe cap, iar, în dreapta, alt înger îl arată cu mâna. Pe partea dreaptă şi stângă a portretului lui Petru Voievod este următoarea inscripţie slavonă: «Io Petru Voievod – vă rog să reţineţi – fiul marelui şi prea binecredinciosului Io Pătraşcu Voievod; Nu vărsaţi în ţară sânge nevinovat, dar judecaţi după dreptate şi fiţi milostivi, precum a fost şi Domnul Dumnezeu milostiv faţă de noi, iar acum este faţă de voi».

         - Deci, Petru Cercel era fiul lui Pătraşcu Voievod cel Bun.

         - Exact. Tot în naos, în partea de miazăzi, se află portretul lui Mihai Viteazul (1593-1601). În degetul mare şi cel mic de la mâna dreaptă are câte un inel de aur. Din partea stângă, un înger îi ţine coroana, cu mâna dreaptă. Din partea opusă, îl arată o mână – mâna Domnului.

         De o parte şi de alta a chipului lui Mihai Viteazul, citim următoarea inscripţie: «Io Mihai Voievod, fiul marelui şi prea bunului Io Pătraşcu Voievod. În anul 7102 (1593-1594). A scris Mina Zugravul».

         - Petru Cercel şi Mihai Viteazul erau fraţi, descendenţi din Pătraşcu Voievod?

         - Aşa ne spun aceste fresce. Alături de rostul de comemorare a unui protector dispărut (Petru Cercel era mort în 1594, când i s-a zugrăvit efigia) şi de avertizare a domnului prezent, Mihai Viteazul, efigia lui Petru Cercel aşezată faţă în faţă cu efigia lui Mihai Viteazul mai are şi un alt scop, de o importanţă deosebită, acela de a demonstra descendenţa domnească a lui Mihai Viteazul. Se ştie că Mihai Viteazul se declara fiu al lui Pătraşcu cel Bun. Pentru prestanţa sa politică, Mihai avea nevoie de confirmarea unei filiaţii voievodale. Şi această atestare se realizează prin portretul lui Petru Cercel a cărui descendenţă din Pătraşcu cel Bun nu era pusă la îndoială. Astfel, Mihai Viteazul, prin pictura de la biserica Mănăstirii Călui, primea confirmarea de «os domnesc» de la şi prin efigia fratelui şi predecesorului său Petru Cercel.

         - Şi, astfel, misterul a fost dezlegat. Mulţumesc, Moşule. Cât l-aş fi impresionat pe profesorul meu, dacă i-aş fi prezentat comentariul acesta!

         - De-am fi fost atunci prieteni, George, i-ai fi făcut o bucurie mare profesorului tău. Încă o mică remarcă, dragii mei băieţi. În contrast cu ampla inscripţie de lângă Petru Cercel, la Mihai Viteazul textul inscripţiei este foarte concis şi mărturisea numai că el e «fiul marelui şi prea bunului Io Pătraşcu Voievod», adică exact ceea ce interesa în demonstrarea ascendenţei domneşti” (Op. cit. pp. 86-87).

 

*

Și alți pictori l-au înfățișat în compozițiile lor pe cel ce a înfăptuit Unirea și a reușit să țină în frâu „împilările turcilor”. Mai consemnăm câteva exemple:

- „Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia”, capodoperă incontestabilă, aflată în colecția Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia, realizată de pictorul Stoica Dumitrescu (1886-1956);

- „Uciderea lui Mihai Viteazul”, de Stoica Dumitrescu;

- „Mihai Viteazul după un tablou de Lapati”, 1850, de Elena Brătescu;

- „Mihai Viteazul”, portret de Mișu Popp;

- „Intrarea lui Mihai Viteazul în Brașov”, tablou în ulei, de dimensiuni mari, semnat de V. Wieniawa Bledowski, datat în 1900 și realizat la Rucăr;

-  Scena a XIV-a a „Marii fresce a Istoriei Neamului” de la Ateneul Român, pictată între anii 1933-1937, este intitulată „Epoca lui Mihai Viteazul” – cu intrarea glorioasă în Alba Iulia ca domn stăpânitor al țărilor românești, Muntenia, Moldova și Ardealul, unite prin sabia lui biruitoare – și a fost realizată cu contribuția studentului Zian Boca (scena a fost pictată probabil între 1936-1937) și inaugurată în seara de 26 mai 1938, în prezența regelui Carol al II-lea. Fresca a fost realizată sub îndrumarea lui Costin Petrescu;

- „Mihai Viteazul”, pictură în ulei pe pânză de Corina Chirilă;

- „Oastea lui Mihai Viteazul”, pictură de Gheorghe Tattarescu;

- „Mihai Viteazul și domnița Florica”, detaliu din tabloul Croesus.

                                                      

*

Theodor Aman (1831, Câmpulung-Muscel – 1891, București), pictor și grafician, pedagog, academician, personalitate de seamă în dezvoltarea mișcării artistice românești din secolul al XIX-lea, întemeietor al primelor școli românești de arte frumoase de la Iași și București Și-a făcut studiile în țară și la Paris. În țară, a studiat la Colegiul Național „Carol I” din Craiova (motiv de mândrie și pentru noi, căci peste o sută și ceva de ani vom absolvi aceeași prestigioasă instituție de învățământ liceal!) și Universitatea Națională de Arte din București. A participat activ la revoluția de la 1848 și la marile evenimente ale epocii. Compozițiile istorice, care înfățișează momente din lupta românilor pentru libertate, uitate și independență națională, ocupă un loc de frunte în opera lui Aman. Numim câteva dintre acestea: Hora Unirii la Craiova (1857); Vlad Țepeș și solii turci, circa 1862-1863; „Izgonirea turcilor la Călugăreni”, 1872; Tudor Vladimirescu, circa 1874-1876; Boierii surprinși la ospăț de trimișii lui Vlad Țepeș, 1886. De asemenea, Aman a pictat tablouri de gen, inspirate din viața țăranilor (Horă la Aninoasa, 1890), peisaje (Pe terasă la Sinaia. 1888), naturi moarte (Pepene verde), portrete (Zoe Brâncoveanu, 1859; Iancu Văcărescu, 1864; Țigancă, 1884) și numeroase autoportrete. În gravurile sale a redat aspecte din viața celor bogați (Jocul de cărți) și a celor sărmani (Țăran cu căciula în mână, 1875; Adunați la mămăligă, 1876).

Theodor Aman a luptat pentru înființarea primei școli de arte frumoase din București, al cărei director a fost până la moarte. Preocupările sale artistice s-au manifestat și în sculptură, arhitectură și arte decorative.

În pictură a dovedit o măiestrie excepțională, bazată pe un desen executat cu precizie și sensibilitate, pe un colorit plin de prospețime, virtuozitate în redarea materialelor, dozaj nuanțat al luminii și umbrelor, noblețe a viziunii și echilibru în compoziție.

Toți exegeții marelui pictor sunt de acord că istoria poporului român a fost tema predilectă a lui Theodor Aman, el pictând momente istorice importante. Câteva dintre aceste picturi îl au ca personaj pe Mihai Viteazul, personalitatea domnitorului impresionându-l în mod deosebit. Vom numi câteva dintre acestea: „Bătălia de la Călugăreni”; „Intrarea lui Mihai Viteazul în București după bătălia de la Călugăreni”; „Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul” (1857); „Mihai Viteazul primind pe solii turci cu daruri din partea sultanului” (1864); „Mihai Viteazul privind capul lui Andrei Báthory” (1865).

În perioada pariziană a pictat tablourile sale monumentale, inspirate din trecutul glorios, între care „Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul” (1852), litografiată la Institutul de Arte Grafice Lemercier. Va continua epoca istorică a bravului domnitor cu tablourile „Mihai Viteazul primind pe solii turci cu daruri din partea sultanului” (1864); „Mihai Viteazul privind capul lui Andrei Báthory” (1865); „Izgonirea turcilor la Călugăreni” (1872).

 

*

Poporul l-a iubit pe marele voievod și l-a cântat în cântece nepieritoare. Iată Cântecul lui Mihai Viteazul cules de poetul Vasile Alecsandri. De fapt, cântecul a fost consemnat de Sfântul Paisie de la Neamț, care l-a scris pe paginile psaltirii din care citea:

„Hai, n-ați auzit de-un oltean,

De-un oltean, de-un craiovean,

Ce nu-i pasă de sultan?

Auzit-ați de-un viteaz

Care veșnic șade treaz

Cât țara e la necaz?

Auzit-ați de-un Mihai

Ce sare pe șapte cai

De strigă Stambulul vai?

El e domnul cel vestit

Care-n lume a venit

Pe luptat și biruit.

Spuie râul cel oltean.

Spuie valul dunărean

Și codul călugărean

Câte lupte au privit,

Câte oști au mistuit,

Câte oase au înălbit?

Mulți ca frunzele de brad,

Ca nisipul de pe vad,

Ca gemetele din iad!

Spuie corbul munților

Și fiarele codrilor

Care-a fost nutrețul lor?

Fost-au leșuri tătărăști!

Și turcești și ungurești

Date-n săbii românești!

Alelei! Mihai, Mihai!

Căci de noi milă nu ai,

Să ne scapi ce-amar și vai!”

Două cunoscute poezii ale unor cunoscuți poeți, Dimitrie Bolintineanu și Adrian Păunescu, au devenit cântece. Le transcriem pentru conținutul lor patriotic, pentru modul în care cei doi mari poeți zugrăvesc chipul domnitorului valah:

„Ca un glob de aur luna strălucea

Și pe-o vale verde oștile dormea [sic]:

Dar pe-un vârf de munte stă Mihai la masă

Și pe dalba-i mână fruntea lui se lasă.

Stă în capul mesei, între căpitani

Și recheamă dulce tinerii săi ani.

Viața noastră trece ca suava rouă

Când speranța dulce ne surâde nouă.

Astfel astă dată viața lor cura;

Cugetele triste nu-i mai tulbura;

Luna varsă raze dulci și argintoase;

Austrul le suflă coamele pletoase;

Căpitanii toarnă prin pahare vin

Și în sănătatea lui Mihai închin.

Dar Mihai se scoală și le mulțumește

Și luând paharul astfel le vorbește:

- „Nu vă urez viață, căpitanii mei!

Dimpotrivă, moarte, iată de vă cei!

Ce e viața noastră în sclavie oare?

Noapte fără stele, ziua fără soare.

Cei ce rabdă jugul și-a trăi mai vor,

Merită să-l poarte spre rușinea lor!

Sufletul lor nu e mai presus de fierul

Ce le-ncinge brațul, iau de martur cerul!

Dar românul nu va câmpuri fără flori,

Zile lungi și triste fără sărbători.

Astfel e vulturul ce pe piscuri zboară

Aripile paie-i, că ar vrea să moară!

Astfel și românul și român sunt eu

Și sub jugul barbar nu plec capul meu”.

       (D. Bolintineanu, Cea de pe urmă noapte a lui Mihai cel Mare)

Cutremurătoare ni se pare poezia lui Adrian Păunescu, una dintre poeziile cenzurate în perioada 1979-1989:

„Capul lui Mihai Viteazu la Torda se ridică,

Și întreabă de ce țara a rămas așa de mică

Și câmpia Tordei tristă îi răspunde lui cu jale:

«Fiindcă astăzi ducem lipsa capului Măriei Tale!»

 

Nu mai acuzați străinii că ne taie domnitorii,

Că intimidează Țara cu guverne provizorii.

Eu atât aș vrea să aflu, arătându-ne obrazul:

Totuși unde-au fost românii, când a fost tăiat Viteazul?

 

Nu voi consuma adresă pentru niciun fel de Basta,

Totuși unde-au fost ai noștri, și atunci, și-n vremea asta?

Cum se-ajunge pân’ la gâtul Voievodului de Țară,

Dacă nu-s trădări acasă, lângă ușa de afară?!

 

Capul lui Mihai Viteazu ne-a lăsat numai cu trupul,

Nu contează că străinii nu aveau nici pic de scrupul,

Eu, de-o singură-ntrebare, mă scârbesc și mă mai mânii

Totuși, unde-au fost românii? Totuși, unde-au fost românii?”

                           (Adrian Păunescu, Capul de la Torda)

Gil Ioniță a compus muzica.

 

*

Să-l uite românii pe Mihai Viteazul? Nu, să nu-l uite niciodată!

                

                                                           

         (Fragment dintr-o lucrare dedicată unor eroi ai neamului românesc, aflată în curs de elaborare.)