Aboneaza-te la newsletter





Primele impresii sunt părţi ale firii lumii

Autor: Daniel Mureșan

Septembrie 2018

Voi fi auzit şi eu, prin clasele a III-a, a IV-a, că nu e om să nu fi scris o poezie, versul voind să vestească faptul că „românul s-a născut poet”. Am găsit acasă un repertoar şi l-am umplut cu „stihuri”, pentru a putea fi citite şi recunoscute, având şi avantajul că-mi puteam aşeza titlurile pe literele uşor de găsit.

Nu ţin minte tematica, rimele... o excepţie. Și din aceasta mi-a păstrat memoria foarte puţin. Cum satul era înconjurat de păduri, iar boierimea era înfierată pentru relele săracilor, oropsiţilor vieţii, subliniate magistral de cântecul socialist „Internaționala”, am luat şi eu atitudine: să se termine cu hoţia! Pe de altă parte, nu eram vinovat de proletcultism, nu auzisem de el. „Nu te vom mai lăsa pădure, boierii să te mai fure”... Cum dispensarul uman a fost instalat obligatoriu în casa noastră, felcerul, domnul Rusu, ce ţinea loc de medic, nimerind cu ochii pe caietul meu, m-a lăudat. Se vede că era şi dumnealui patriot...

Îmi amintesc că, prin clasa a III-a, am primit ca temă o compunere care să cuprindă o amintire ce ne-a rămas vie în minte. Era iarnă şi pornisem spre Critolţ. Acolo urma să întâlnim o familie prietenă cu bunicii, familia notarului mutată cu serviciul din satul nostru. Am fost invitaţi la modul cel mai afectuos. Am pornit împreună cu mama, cu bunicul, bine înfofoliţi, însă, ajunşi aproape de moara din Jibou, un cunoscut de-al bunicului, venind de la moara de alături, a ridicat olul în semn de salut. Calul s-a speriat, rudele carului s-au rupt. Am fost aruncaţi peste şinele înguste de cale ferată (pe aici ducea un trenuleţ cărbunii extraşi de la mina din Lupoaia la Jibou). Cu greu am ajuns acasă...

La compunerea pe care am citit-o în faţa clasei, nu-mi amintesc de o apreciere mai bună, decât că am scăpat cu atât. Am fost în schimb îndemnat insistent de colegi să ridic mâna, aşa cum făcuse cetăţeanul când ne-a salutat cu olul. Câţiva copii din clasa I-a (învăţământul era simultan, pe mai multe clase) şi-au amânat munca independentă şi, în semn de solidaritate cu limbajul gestual, au „ridicat mâna cu olul”. Nu mai e nevoie să spun că scrisul ne punea mari probleme.

Destul de repede mi-am dat seama că au mult de aşteptat compunerile mele, însă nici nu simţeam vreo presiune, vreo umilinţă. Răspunderea o împărţeam cu ceilalţi colegi. Primele impresii pe care le culegi de timpuriu, oricât de rudimentare, chiar cu confuzia a tot şi a toate, fac parte din firea lumii tale. Te afli pe o treaptă mai înaltă – începând de la 11-12 ani, în general – atunci când începi să faci legături între lucruri, între fenomene, să cunoşti reflexiv (aşa cum remarca Jean Piaget, marele psiholog, epistemolog).

Parcă a fost scris să ajung în apropierea Cristolţului, la Cristolţel (sat ce ține de comuna Surduc), după ani de zile, după terminarea liceului, de data aceasta pentru a-l vizita pe domnul felcer Rusu, pe cel care-mi apreciase stihurile cu „Boierul şi pădurea”. Îi transmisese mamei mele să-l caut, pentru că mă voi întâlni şi cu vecinii domniei sale, colegi de liceu cu mine, unul dintre ei, Vale, ajuns sportiv recunoscut... Nu l-am găsit acasă pe domnul Rusu. Era plecat la consfătuiri. Dar mi-am întâlnit o colegă de liceu, din clasa paralelă, Vale M. M-a văzut din curte. Înainte nu ştiu să fi schimbat câteva cuvinte. Mi-a făcut o primire de o politeţe rară. Fratele mai mare cu un an, sportiv în liceu – făcea parte şi din echipa de fotbal a oraşului – era plecat în cantonament. Și el era un model de amiciţie. Ne-am amintit de situaţiile ieşite din comun, de unii dintre profii noştri, de iubirea ce i-o purta profesoara Onu Doina poetului George Topârceanu, pe care-l cunoscuse la Paris. Incredibil cât de frecvent se auzea numele poetului în orele de limba franceză. Am început cu părţile bune, cu interesul pentru carte. Nu erau absente slăbiciunile profesorilor, până la directorul şcolii. Parcă ne reconfortau. Ne-am mai amuzat o dată de urarea pe care i-o făceam profei de franceză când ieşeam din sala de mese (desigur, în coloană): Bon appétit mademoiselle! Mi-am amintit, venind vorba de viaţa sportivă, de o situaţie, nu uşor de imaginat, petrecută la vizita medicală, făcută băieţilor în clasa a XI-a în vederea încorporării. Un alt mare sportiv al Zalăului, de o ţinută atletică de invidiat (elev al liceului maghiar), fotbalist şi el în echipa de fotbal a oraşului, a leşinat în timp ce i s-a recoltat sânge. Şi-a revenit după câteva minute. Cum putea fi dominat de o temere atât de mare? Emoţia, o reacţie de scurtă durată, poate duce la pierderea cunoştinţei? Ce curiozităţi poate ascunde firea umană?

Îmi amintesc acum că, doar cu câţiva ani înainte, scrisorile anonime denunţau vrute şi nevrute. Un consătean a spus-o pe faţă, după ce-a avut un diferend cu preotul care nu-i mai putea accepta stricăciunile la săteni. L-a denunțat că spusese: „Vin americanii!” Preotul, o persoană blajină, evlavioasă a făcut patru ani de închisoare. După eliberare n-a mai fost preot, cel puţin nu la noi în sat....

Mă aşteptam s-o reîntâlnesc pe colega mea din Cristolţel, după cei cinzeci şi cinci de ani de la absolvire. Iată că anii încurcă intenţiile, în aceeaşi măsură indiferenţi şi la amintiri. Cu regret, n-a fost să fie.

A fost o perioadă în care, aproape tot ce le spunea poştaşul celor ce căscau gura, când bătea toba, se putea publica. Sigur, puţin mai cizelat, cu credinţa că şi hotărârile locale fac parte din viaţa poporului. „Arta trebuie să fie legată de popor, de viaţa lui. Ce importanță avea un sofism în plus?”

Târziu am început să mai notez câte o impresie, să mă apropii de versuri. Și atunci am fost atras tot de frământările ce făceau marile diferenţe. Era o intuiţie, o încredere că firea oamenilor poate fi povestită şi merită, fiindcă ea lasă un bine în urmă. Epicul are instrumentele trezirii.

Greu m-am convins că oamenii, din moment ce ştiu ce-i binele, pot să-l ignore, să treacă de partea răului, să fie pur şi simplu răi din fire.

Imboldul amintit, exprimat altfel, a fost de a mă înscrie pe lista celor ce apără normalitatea, aceasta fiind mereu în derivă din cauza unor rătăciţi pe care-i credeam în număr infim. Noi, apărătorii normalității, reprezentam cvasitotalitatea. Dacă îi veţi întreba pe cei ce scriu pe facebook – nu doar nepoliticos, ci urât, de nereprodus – de ce o fac şi de unde le vine impulsivitatea, vor rămâne miraţi de întrebare. Și mulţi îţi vor spune că o fac pentru că nu mai pot răbda josniciile, urâţenia, ori te vor întreba: ,,Când ne va ajunge timpul, pentru a ne inculca ideea că binele trebuie şi poate să ne vină de la propria implicare?”

Şi mai greu este de dat un răspuns valid cu privire la cine poate aduce forţa necesară în luptă. Există posibilitatea să ne schimbăm, în mod radical, firea în bine? Până în prezent, exemplele arată că trebuie ca fiinţele din timpurile noastre să ajungă în pragul morţii, să nu mai poată suporta viaţa, pentru a-şi asuma riscurile asanării terenului, a vieţuirii. De împăcarea intereselor, numai Dumnezeu poate şti. Oamenii ţin la viaţa lor, la unica lor viaţă şi au în faţă atâtea pilde rău prevestitoare. De ce aceste exemple stau drept mărturie? Fiindcă interesele nesăţioşilor, egoimul, orgoliile se alimentează în permanenţă, neputând fi satisfăcute niciodată. Neîndoielnic, firea lumii e chemată să-şi găsească echilibrul, măsura printre diferende.