Aboneaza-te la newsletter





Primirea adevărurilor

Autor: Daniel Mureșan

Septembrie 2018

,,Adevărul transformă modurile de gândire şi de existenţă”.

Aristotel

 

Iată cât de importantă este primirea adevărului, raportarea continuă la această temelie a vieţii. Se pretinde adevărul (trebuie observat, verificat, comparat, reformulat, dovedit), pentru a ne oferi o imagine cât mai apropiată de lumea pe care o explică. Adevărul dă speranţe în construirea unei lumi mai bune, atât prin componenta lui obiectivă, cât şi prin cea subiectivă… E necesară, cel puţin, o minimă clarificare a întrebuinţării acestui cuvânt.

Pentru început par necesare câteva explicaţii. Tipurile de adevăruri rezultate în urma unor experienţe se numesc adevăruri sintetice. O altă categorie de adevăruri, obţinute prin demonstraţie logică, matematică, se numesc adevăruri analitice sau formale. Adevărurile – conformându-se realităţii complexe, după capacitatea noastră de pătrundere – ne arată mai multe faţete ale lumii. Suntem chemaţi de adevăr să nu ne oprim la verosimilitate. Se poate admite o asemenea treaptă, un asemenea popas, doar atunci când preocupările puse sub observaţie și studiate se opresc la ficţiune, urmăresc sensibilizarea, emotivitatea. O astfel de abordare/decelare este întâlnită în cazul creaţiilor literar-artistice, a credinţelor, în general a trăirilor individuale… Mai este acceptată o categorie de adevăruri, care, în fapt, sunt acţiuni ale oamenilor ce se dovedesc utile şi, din această perspectivă, se numesc adevăruri pragmatice (denominaţia pragmatic este un „premiu” pentru foloasele pe care le aduc). Adevărului îi stă bine prin întrepătrunderea cu binele, moralitatea, dreptatea şi frumosul, fiind complementar acestora. El este în opoziţie cu neadecvarea la realitate, cu minciuna, oricât ar fi ea de sofisticată. Este de asemenea, prin condiţiile care-l definesc, opus superstiţiilor. Se admite, totuşi, existenţa adevărurilor unei credinţe, a unor opinii, prin constatarea că ,,veracitatea unei propoziţii ar putea fi dată de un ansamblu de credinţe care existau dinainte şi nu o contrazic pe cea nouă”, aici admițându-se ca probă unitatea contextuală... Acest tip de adevăr face parte din sfera coerenţei. (Mulți se declară credincioşi şi sunt prezenţi la un cult fiindcă „dă bine”. Ataşamentul aduce vizibilitate, poate şi un ajutor mutual în situaţii disperate. Iată, coerenţa deschide probleme în plus.)

În registrul adevărurilor subiective, se pare că sfera cea mai cuprinzătoare o reprezintă potenţele creatoare ale artiştilor, trăirile acestora materializate în opere de artă, urmate, în contrapartidă, de capacitatea perceptivă a celor cărora le este destinată arta, care duc mai departe mesajul. Sfera acestei cunoaşteri este imprecisă, difuză, restrânsă, uneori până la o singură persoană. Reflectarea în cauză pornește de la percepţii diferite (de pildă, un oarecare om vede copacul verde, altul albastru, un al treilea violet…). Câte nu se pot spune despre cum este primit conţinutul de idei al creaţiilor literare, cum sunt receptate operele artelor plastice, ale celei muzicale, filmele. Imnul nostru naţional, Deşteaptă-te, române, atâtea alte creaţii presupun o visare selectivă, trezirea la realitate. Barbaria ne stă în preajmă, pândind mereu momentele de delăsare, lentoarea favorabilă. Iubim eroii, rolurile lor pozitive şi îi dăm mereu ca pilde, pentru a ști de ce şi-au sacrificat viaţa… Și-au sacrificat-o pentru urmaşi, pentru mai mult curaj în primirea adevărului. 

Creaţiile ne sunt destinate ca hrană sufletească. Ele alină suferinţele în momentele grele, ni se alătură cu stropii lor de adevăr, dreptate, de speranţă.

Adevărul ştiinţific operează cu modalităţile, instrumentele, categoriile de adevăr cu caracter general. El cuprinde şi metode noi, precum axiomatizarea, formalizarea, problematizarea, modelarea, iar progresul tehnico-ştiinţific este şi el creator de realitate...  Este cazul să ne reamintim poziţia aristotelică: ,,Cuvintele, ideile noastre doar ne arată cum este lumea, adică o reflectă, nu o creează”. Platon susţinea o teorie inversă, anume că ideile creează lumea, că realitatea ar urma să se conformeze lumii ideilor, conceptelor de frumos, bine, dreptate... Poziţia lui Platon, pe marele logician Aristotel să spună: ,,Prieten îmi este Platon, dar mai prieten adevărul” (diferenţa menţionată are o recunoaştere de mare circulaţie). Este evident, pe de altă parte, că ideile noastre se află într-o continuă lucrare, într-un proces care schimbă treptat produsul cunoaşterii, realitatea (Ideile reflectă realitatea, dar o şi schimbă, o face să urmeze, după puterea oamenilor, o lume a ideilor, iar prezentul acesta este mereu o nouă deschidere spre adevăr.)

O adevărată dezorientare ne serveşte sofistica în zilele noastre, prin profitorii ce-i încasează roadele înşelătoriei, aceasta din urmă strecurându-se printre valorile de piaţă.  

Iată, noi avem programe, dacă vreţi avem promisiuni, contracte cu poporul pe termen verificabil. În cazul nerealizării promisiunilor vom pleca, vom lăsa pe alţii în locul nostru. „Nu mai insistaţi, doar am spus că ne vom recunoaştere eşecul. N-am reuşit, plecăm!” Raţionamentul vrea să se impună pe calea adevărului formal, adică promisiunile să fie considerate axiome (adevăruri verificate dinainte). Şi dacă se dovedesc minciuni, escrocherii?

Marile adevăruri sunt învăţate în şcolile ce aduc cunoaşterea la zi, la orele programate pătrunderii lumii, a conexiunilor vieţii. La acestea se adaugă, se mai renunţă, mai ales în urma nevoilor impuse de practică, de experienţă: 1. Tristeţea iremediabilă, fiindcă spiritul nostru o să ne limiteze întotdeauna obiectivitatea, pentru că puterea noastră de pătrundere nu poate fi totală; 2. Partea valoroasă, cunoaşterea știinţifică, prin logica, metodele, procedeele, limbajul ei specific, nu acceptă premisele neverificate, manevrele privind datele istoriei, mărturiile închipuite; 3. Suntem înclinaţi, subiectivi fiind, să „colorăm” adevărul; şi 4. Unele adevăruri pot fi cunoscute doar ca părţi ale conexiunilor multiple şi ale locului pe care îl ocupă în timp acestea. E nevoie, în permanenţă, onorându-ne statutul, să ne apropiem cât putem de adevăr, să comunicăm cu această valoare fundamentală a vieţii.

Trădarea adevărului… Din părerile cu privire la grosolănia negării adevărului, par a se evidenţia două tendinţe şi o conlucrare între acestea. Prima: unii îşi doresc atât de mult originalitatea, pentru a li se recunoaşte creativitatea şi, în alt chip, nu o pot obţine. A doua: o adunătură mare pusă să mintă, sub plată bănească şi degradare morală, poate şi dintr-o idiosincrazie înnăscută faţă de adevăr. Pomeniţii relelor fundamentale amână, pentru cealaltă lume, adevărul, dreptatea, frumosul… Poate speră că acolo – datorită aglomeraţiei, a numărului lor imens şi în creştere – vor fi trecuţi din nou cu vederea.

 

Părerile despre lumea toată,

le-am primit, le oferim ca răsplată,

rezemaţi de tobele ce bat,

sunetele ne spun „îngrijiţi-vă de vatră”.

Şi-au anunţat prezenţa savanţii şi oratorii

o parte susţin că pe rând ni se arată ce ne-am

dorit  în gând,                                                

firicele de viaţă şi muguri şi spuse,

şi isprăvi, dar şi experienţa unei lumi

ciudate,

toate vor rămâne mereu visate.

 

Tot devreme  auzim că dintre spuse

jumătate nu ne sunt loiale,

dar de dorim ne ajută savanţii şi oratorii,

iată, după doctrină nimic nu se pierde,

doar n-a trecut adevărul ultimei clipe,

n-o să vă faceţi de ocară

în faţa ultimului suspin.

 

Mulţimi de mâini întinse, admirabil 

e neamul nostru de pământeni,

născut printre stâlpii începuturilor  de lume,

pune preţ pe dezlânare,

ne învaţă că nu-i ruşine să spui ceea ce crezi

că vezi, visarea e împlinirea cea mare.