Aboneaza-te la newsletter





Ioan Cosmuță. Destin de luptător

Autor: Viorel Hodiș

Septembrie 2018

Ce este o prefață?

            Consultând dicționare, enciclopedii și istorii ale literaturilor și științelor, aflăm că prefața este un cuvânt înainte al unei cărți, al unui tratat, o precuvântare, o predoslovie, un preambul etc., care urmărește, desigur, un scop: „dă explicații ori face comentarii”, „conține lămuriri, explicații”, „expune planul lucrării, scopurile ei” etc. – selectare  a  câtorva mențiuni din izvoarele consultate.

            Unul din scopurile prefeței – care poate fi scrisă de însuși autorul cărții, tratatului etc.  sau de un altul, care scop poate fi al unuia din ei sau al ambilor – este selectarea aspectului/ personajului cel mai important (dintre mai multe!), este stabilirea unghiului de vedere, a „cheii” în care prefațatorul dorește ca cititorul să-și „consume mai cu folos plăcerea” lecturii. Oricât de mănos ori succint ar fi textul oferit de autor, lecturarea lui este o indiscutabilă „investiție de timp” din partea cititorului.

             „Cine ne oferă cărți ar trebui să ne dea, la pachet, și timpul necesar citirii lor!”, se destăinuie, șugubăț, un înțelept. Și pe bună dreptate.

            Prefața poate veni în întâmpinarea cititorului – și noi asta chiar vrem să facem – cruțându-i, cel puțin în parte, timpul atât de prețios, învederându-i un azimut al cărții. Prin acest azimut, unghi de vedere sau prin această „cheie” (noțiuni care lipsesc explicit dintre diferențele specifice ale mai tuturor definițiilor noțiunii de „prefață”), noi dorim să-l scutim din start pe cititor de a-și risipi o parte din efort, atenție și timp insistând, egal, asupra unor aspecte laterale, comune, general-umane (scene copilărești de familie, iubiri trecătoare specifice vârstei tinere, relații interumane firești cu cercul de prieteni, de colegi de muncă etc.). Din start înseamnă „din prefață”; acesta-i „unghiul”, aceasta-i „cheia” care dorim să-l conducă în lectură pe cititorul acestei cărți, care este „un adevărat roman scris cu sufletul, o istorie ce a creat un Cuplu” (majuscula ne aparține), cum uman-apoteotic se încheie această carte.

                                                           *                    *                   *

            Personajul principal al „romanului” de față este – folosind o formulă de succes demult consacrată – „un (tipic) erou al timpului nostru”. Spre el dorim să-și ațintească interesul major cititorul nostru, mai ales tânărul cititor, căruia i se închid astăzi – mai mult ca sigur, voit!– căile de cunoaștere a tenebrelor etapei istorice declanșate de „-ismele” secolului trecut: fascismul, național-socialismul (nazismul) și comunismul.

            „Eroul timpului nostru”, protagonistul cărții, le-a trăit pe toate, de mic copil, pe piele proprie: ocupația horthystă, refugiul (din Nordul Ardealului), precum și întregul infern al celui de-al Doilea Război Mondial cu tot ce-a urmat pentru jumătatea central-estică a continentului.  Emblematic destin pentru destinul Țării din care face parte! Emblematic și pentru destinul țărilor central- și est-europene, căzute „pradă de război” Uniunii Sovietice: un sălbatic lagăr (zis „al păcii și al socialismului”), – „spațiu concentraționar” numit îndeobște – lagăr în adevăratul sens al cuvântului.

            „Sălbatică-i stepa baicală...” este refrenul unui cântec rusesc, mai precis, sovietic, adus de puhoiul sălbatic de mujici înrolați Armatei Roșii ocupante. Refrenul tipic al unei întregi civilizații a urii pe care șenilele tancului sovietic T-34 au implementat-o în inima și sufletul tuturor popoarelor ocupate: puhoi sălbatic în întregul comportament, lipsit de cel mai elementar simț al omeniei, caracteristică a omului european civilizat.

            În fiecare dintre etapele vieții „eroului timpului nostru” cititorii vor putea afla datele care îi conturează profilul moral.

            Copil fiind, înțelege că părinții copleșiți de problemele școlii satului în care erau învățători, precum și de cele ale gospodăriei familiei, trebuie ajutați și de ei, de copii, care cu ce putea, cu toate că și pentru ei, ca pentru alții, jocurile și distracțiile copilărești erau mai tentante: „bivolii pe care-i păzeam la păscut și la scăldat erau prietenii mei adevărați, înainte de mingea de fotbal”, se mărturisește cititorului viitorul erou.

            Ca elev, suferința/nedreptatea de a fi eliminat din școală pe motivul (specific diabolicei perioade comuniste) numit „origine socială nesănătoasă” nu-l îngenunchiază, ci-l fortifică pentru lupta vieții pe care avea s-o înfrunte. Închisoarea și condamnarea „la muncă silnică” (la Canalul „Dunăre – Marea Neagră” și la Stuf în Deltă) pe care le suferă tatăl său pe nedrept – departe de a-l descuraja – îi alimentează ura împotriva nedreptăților sociale, formându-i un caracter și un destin de luptător.

            Eșecul admiterii la Medicină nu-l dezarmează, din contră! Parcă avea „în sânge” cugetarea marelui filozof român Constantin Noica, o mare victimă a regimului totalitarist comunist din România:

            „Ce este eșecul? Un loc în care ai căzut, un loc din care te ridici și continui!” Și el, eroul nostru, s-a ridicat și a continuat. Pregătindu-se bărbătește, a cucerit cu brio un loc la admiterea în Politehnică, devenind student de vârf.

            Ca student, excluderea din Facultatea de Construcții a Politehnicii, pe același securistic și criminal motiv („origine socială nesănătoasă”!), în ciuda faptului că era student fruntaș, îi fortifică și mai mult caracterul, ajutându-l să cunoască-n drumul său și să distingă ce-nseamnă Oameni, dintre care-și face prieteni pe viață, și Neoameni, pe care a învățat să-i trateze cum merită: cu total dispreț (majusculele ne aparțin).

            Neoameni – cum regimul totalitarist comunist de pretutindeni a „umplut pământul”, mai ales din cei „plasați” în rețelele de comandă (neoameni pe care regimul îi numea, după perdantul șablon sovietic, „Oameni de Tip Nou”!) – apar mereu în calea destinului personajului nostru. Cercetându-i „dosarul de Cadre”, un astfel de Neom – înălțat la rangul nemeritat de Coordonator  politic  al Grupului de Șantiere și secretar de partid trimis de la Județeană – îi află o misivă semnată de un alt Neom „de tip nou” al vreunui alt „serviciu securistic de Cadre”, cum că tatăl eroului nostru a făcut „Canalul”, iar mama sa a fost „prinsă furând trei pere” din părul grădinii proprii, acum, după colectivizarea forțată, „avut obștesc colectivist”. Deci, hoață! Ți se-ncrâncenează cugetul citind! „Să sparie gândul!”, după expresia marelui nostru Cronicar.

            Noroc că printre inginerii din ierarhia Trustului se afla și unul dintre foștii profesori de la Politehnică, un Om adevărat, alături de un alt Om adevărat, Directorul tehnic al firmei. Căci printre atâția inepți  Neoameni „de tip Nou” –  „plantați” acolo-n posturi de conducere de către partid, ca să-i „supravegheze” pe cei apți și pricepuți – se mai putea afla, din loc în loc, pur și simplu, și câte un Om!

            Deși la căderea regimului ceaușist (1989) a fost în fruntea detașamentului revoltaților care au „cucerit” Județeana de partid comunist locală, eroul nostru a refuzat, precum marele actor I. Caramitru-n Capitală, „răsplata jertfei patriotice” (după expresia nemuritorului nostru Caragiale): tot felul de retribuiri bănești, scutire de impozite, spații locative și licențe comerciale, pensii de revoluționar și funcții „grase” în aparatul de stat etc. Din ce motive a refuzat? Din motive de caracter! Din curatul imbold ce-i animă pe veritabilii eroi, „mânați în luptă” (după expresia marelui Poet Național, Eminescu) de un veritabil patriotism – cuvânt rar, aproape ieșit azi din uz...

            Deși – lucrând în Occident, câștigându-și un foarte solid statut profesional și acolo – avea posibilitatea să opteze pentru a rămâne..., totuși revine „acasă”. Din ce motive? Din „curat patriotism”, din veritabilă dragoste de țară. El dorea să construiască în continuare pentru țară, să-și valorifice înalta-i calificare și competență în România, pentru România. Acesta-i era destinul pe care și-l recunoștea, destinul pe care și-l dorea, și-l asuma, unit cu destinul Țării!

            Dar s-a izbit de o realitate tristă. România acaparată (termenul e prea blând!) de noua „putere politică”, activisto-securistă, neo-cripto-comunistă, nu mai avea niciun plan de dezvoltare. Din contră, de demolare. Toate obiectivele aflate în proces de construcție  s-au oprit brusc, devenind ruinele ce se văd până azi. Într-un timp record, au căzut industriile țării una după alta: „mormane de fier vechi”, spunea prim-ministrul „epocii” Iliescu, Petre Roman – KGB-iști, „trimișii Moskovei” – ambii. Și agricultura: irigațiile au devenit obiect de jaf național; totul s-a demontat și s-a „valorificat” ca „fier vechi”. Și transporturile au căzut și „căzute” sunt până azi, într-o degringoladă sui-generis: viteza trenurilor e azi cea din vremea Regelui Carol I, ctitorul CFR-ului, sau sub aceasta. În toate țările civilizate viteza crește la sute de km/oră, la noi scade,   după cum remarcă presa de toate felurile. Accidentele pe căile ferate sunt lunare, dacă nu săptămânale. Din lipsa autostrăzilor, cele rutiere grave și foarte grave (cu aproape 2.000 de morți/ an) – sunt zilnice.

            „Nu s-a mai construit un Mwat după zisa revoluție (după unii, loviluție = lovi(tură de stat)+(revo)luție)!” Aceasta-i cea mai grea lovitură în destinul eroului nostru, inginer constructor de baraje hidroelectrice. El, care a participat activ la cea mai importantă construcție europeană de acest fel: renumita Hidrocentrală Româno-Jugoslavă „Porțile de Fier”, „unde am învățat meserie cât în zece facultăți de construcții”, după propria-i declarație.

            Dar experiența lui e mult mai vastă: a proiectat aproape tot ce s-a construit în domeniu pe Someșul Mic, Cald și Rece, pe râul Drăgan din Apusenii noștri și Colibița din Munții Bistriței. A proiectat și-n străinătate (alături de alți ingineri străini și români) marea Hidrocentrală „Al Fakia” din Algeria, începută și abandonată, rând pe rând, de francezi și de sovietici. Și multe altele.

            Nu se-ntrevedea nicio rază de speranță c-ar mai putea construi ceva în branșa lui în Țara mamă. Destinu-i părea a fi ajuns la un punct final, ciuntit brusc, tocmai când se simțea mai „în formă”, mai apt să construiască ceva măreț pentru Patria lui, care nu-i mai putea oferi nimic altceva decât ceea ce el, la vârsta plenitudinii profesionale, ura cel mai mult: ... o pensie.

            Fata lui Veronica – un specialist de mâna-ntâi în IT, plecată de câțiva ani, alături de alții, cu contract de muncă în Canada – simțind „criza de destin” în care se zbătea iubitu-i tată, își invită ambii părinți la ea, dovedind că-i în stare să le ofere o bătrânețe decentă amândurora. „Cum, adică, să devin un întreținut? Să-mi plătească fiica mea berea?!”, bere pe care părintele ei o considera, simbolic, „etalonul” cinstei, independenței și onoarei lui de Om. Așa ceva era pentru el, pentru destinul lui, de neconceput. El dorea să construiască. Scurt! „Bine, tată, dar aici, pentru a primi un job în meseria D-tale trebuie să fii membru al Ordinului Inginerilor Canadei. Iar pentru asta va trebui să-ți actualizezi („nostracizezi”) statutul de inginer, va trebui să studiezi, să obții o nouă diplomă, de inginer canadian!” „Așa am să fac!” fu răspunsul scurt al tatălui. Zis și făcut.

            Și iată-l pe eroul nostru acceptând invitația fetei, atacând – la venerabila vârstă de 63 (!) de ani – noi studii universitare acolo, în Canada, alături de tineri studenți care-i puteau fi copii, obținând diploma dorită, fiind primit în celebrul „Ordin al Inginerilor Canadei” și, în final, angajându-se la cea mai mare firmă de profil din toată America (nu numai din Canada!): „Hydro-Quebeq”. Iată un caracter! Iată un profil de adevărat Om! Ba, chiar mai mult: iată un profil de erou!

            Astfel, acest „erou al timpului nostru” și-„a înfrânt destinul”! Astfel s-a plămădit, s-a scris și a putut apare „romanul vieții lui, ... scris cu sufletul”, cum uman-apoteotic se încheie această, nouă  carte.

            Astfel putem înfățișa tineretului nostru de azi – atât de lipsit de simplele, dar sublimele repere/model de om de caracter, de viață demnă, de muncă cinstită, de eroism un model demn de urmat.

                                           (Prefața cărții, lansate în 22 mai 2018 la Biblioteca „I.S. Bădescu” Zalău)