Aboneaza-te la newsletter





Iubirea şi moartea sau despre desăvârşirea limitelor

Autor: Elena Ghiuş

Noiembrie 2018

Despre iubire, moarte şi alte mituri, de Iuliana Clima-Caraghin, Studis, Iaşi, 2013, este o carte care arată cum mitul este un simbol. Sau un grup de simboluri ce se desfăşoară în timp, un sistem dinamic de simboluri şi arhetipuri. Mitul este foarte bine ilustrat în tragediile greceşti, tragedii din care se inspiră şi autori precum Goethe şi Mircea Eliade. Euripide foloseşte mitul nu pentru a-l susţine şi a-i da o structură fie interioară, fie realistă, ci drept materie primă pentru gustul formal al spectacolului, al loviturii de teatru, al unei armonii încredinţate versului sau chiar muzicii, al unei lucrări lirice şi al unei caracterizări psihologice (făcută într-un mod care vizează comedia de moravuri). Eroii dramei lui Goethe trec prin şcoala secolului Luminilor, dând dovadă de maturitate spirituală şi responsabilitate etică pentru faptele pe care le săvârşesc. Opera lui Eliade se înscrie concepţiei autorului de prelucrare modernă a mitului, unde eroii îşi depăşesc de fapt timpul şi modul de gândire, faptele şi ţesătura mitică fiind supuse unor judecăţi severe care amintesc raţionalismul cartezian şi existenţialismul secolului nostru.

În epoca noastră, de relativizare a valorilor şi de tiranie a cotidianului unei societăţi tehnicizate, funcţia referenţială a limbajului devine din ce în ce mai redusă. Degradarea funcţiei referenţiale a limbajului are drept consecinţă faptul că aceasta maschează cotidianul, voalându-l şi ornându-l printr-o anumită retorică a imaginarului. Semnificative sunt faptele care vizează alchimia cuvântului, care transfigurează realul şi semnifică limba ca o altă realitate. La Euripide, Goethe şi Mircea Eliade, observăm că pentru ei miturile, preluate din antichitate, au încetat să mai fie simple digresiuni poetice şi au devenit permanenţe vii, ţesături de unire între trecutul şi prezentul artistic, pietre de hotar care străjuiesc un drum neîntrerupt, jalonând o posibilă istorie a mutaţiilor ideilor omenirii, de la origini până în actualitate.

Despre iubire, moarte şi alte mituri este de fapt o continuare a cărţii Despre mituri şi zei. Această carte se bazează pe tehnica literară deus ex machina, conform căreia zeul coboară pe pământ, ca personaj, pentru a dezlega o situaţie devenită inextricabilă. Cartea prezintă, într-o încercare critică, destinul Ifigeniei în patru tragedii care o au ca protagonistă: „Ifigenia în Aulida”, „Ifigenia în Taurida” de Euripide, „Ifigenia în Taurida” de Goethe şi „Iphigenia” de Mircea Eliade. Sunt prezentate în acest eseu interpretări ale personajelor şi ale autoarei privind două experienţe-limită ale oricărui om: iubirea şi moartea. Dacă ne raportăm la personajul feminin central al celor patru tragediii, putem spune că autoarea descoperă personajului aspiraţia spre desăvârşirea limitelor vieţii comune, are ştiinţa care s-o ajute să evadeze din cotidian. Această ştiinţă este însăşi jertfa ei. Personajul se caracterizează prin indistincţia între subiect şi obiect; neidentificarea părţii cu întregul; reducerea multiplului la unicitate; identificarea esenţei cu aparenţa, a numelui cu persoana; asimilarea originii cu cauzalitatea; instituirea izomorfismului total dintre relaţiile spaţiale şi cele temporale; desfiinţarea limitelor dintre diverse nivele ale existenţei (materie şi spirit, organic şi anorganic, animat şi inanimat); tendinţa de antropomorfizare a întregii firi; „frenezia asociativă” şi interpretarea oricărei asemănări ca identitate şi a contingenţei drept cauzalitate; scindarea lumii în două zone distincte: sfera „sacrului” şi sfera „profanului”.

În tragedie, suferinţa „ţipă” la tot pasul, apărând caractere, însângerând răni, agitând mereu corpul şi sufletul, aducând inimii pasiuni vii. Existenţa tragică permite omului să opteze pentru un anumit traiect existenţial, alegerea impunând o evidentă responsabilitate. Dar, în acelaşi timp, eul tragic poate să nu se aleagă pe sine, optând pentru o atitudine existenţială neautentică. În această lume, omul se comportă într-un anume fel faţă de lucruri şi ustensilele sale succesive, stabilind anumite ierarhii, anumite finalităţi. Cartea este de fapt o revenire la mit şi o aducere a lui în actualitate, din timpurile primordiale, „ab origine”.