Aboneaza-te la newsletter





Ferestre spre timp

Autor: Silvia Bodea Sălăjan

Decembrie 2018

Dacă între generații se înalță curcubeie prin care apele cerului transmit comori din visteria experiențelor trecute, dacă în lanțul trofic se păstrează și se împărtășesc bucuriile spiritului, dialogul dintre bunici și nepoți sau strănepoți, este întotdeauna o lecție de viață, pe care se clădesc existențe, ce răzbesc spre lumină. Tania este încă o copilă, oscilând între naivitatea vârstei și limpezimea gândirii omului matur, o frumusețe de fată ce dorește ca timpul să treacă mai repede pentru a deveni adolescentă, în timp ce bunicul, cu fața netedă și arsă de soare și cu părul de un alb strălucitor, ar vrea ca timpul să treacă mai încet, ca să se poată bucura mai îndelung de nepoții care-i încântau bătrânețea. Tabloul, în care Tania așteaptă pe scăunelul din dreapta bunicului o poveste despre: „odată, ca niciodată”, dar totuși o poveste adevărată, se pare că este desprins dintr-un film vechi, în alb și negru. Mai târziu însă, scenele devin mai animate, colorate puternic, uneori chiar strident.

- Tu, bunicule, ai trăit atunci?

- Nu, draga mea! Povestea este mai veche decât mine și o știu de la tatăl meu, care a fost foarte înțelept și mare iubitor de țară!

- Tu ai avut un bunic? se minunează fata, deoarece nu se gândise la asta până atunci.

- Sigur că am avut! Cândva, eram și eu ca tine, îmi plăcea să mă joc, să ascult povești, să alerg prin toate pădurile din apropiere... îmi doream să devin adolescent, să pot lua hotărâri... să fiu „băgat în seamă”, după cum spuneau ai mei.

- Eu credeam că bunicii nu au avut niciodată bunici pentru că ei au fost dintotdeauna... bunici!... Uau! Ce naivitate! Vezi, bunicule? Eu nu m-am gândit mai departe de realitatea momentului, cum îți place ție să spui!

- Nu te necăji prea tare, zâmbește bunicul mângâindu-i creștetul, nu te necăji, pentru că este normal să gândești așa la vârsta ta!

- Bunicule, dar am aproape 14 ani!

- Bine! Bine! Ești deja domnișoară! Uite, povestea ce vreau să ți-o spun este o poveste adevărată, despre care ai învățat sau vei învăța la școală, la orele de istorie. Ai auzit vorbindu-se despre Centenar?

- Da, am mai auzit câte ceva, pentru că domnul profesor ne-a vorbit despre asta, spune Tania, în timp ce se cuibărește în brațele bunicului, așteptând povestea. Zulufii maronii străluceau în razele aprinse ale soarelui, iar ochii îi erau ca două semne de întrebare deschise spre povestea bunicului. Copila privea uimită înfățișarea lui, cu părul atât de alb, cum nu mai văzuse decât în icoana ce o avea bunica la căpătâiul patului, în care dormea ea.

- Draga mea, de-a lungul istoriei omenirii s-a dus o luptă aprigă între bine și rău. Oamenii însă trebuie să ceară înțelepciune de la Dumnezeu, asemenea lui Solomon, ca să poată face alegerea cea bună, să aleagă binele, chiar dacă lupta cu răul este aprigă și nemiloasă, de cele mai multe ori.

- Este o luptă ca între Făt – Frumos și zmeu? Așa cum este în povestea – poveste?

- Da, draga mea! Cel care vrea binele este Făt – Frumos sau împăratul cel bun, iar cel care face doar rău este zmeul.

- Bine, bunicule! Acum poți să-mi spui povestea ta.

- Hei, draga mea, iată că în urmă cu vreo sută de ani era mare răzvrătire în lume, era un mare-mare război în care intraseră aproape toate țările. Țara noastră încă nu se angajase în acest război, dar era tot mai clar că nu poate să rămână neutră pentru că, vrând-nevrând, era atacată din toate părțile. Iată de ce, la Palatul Cotroceni, în București, Regele nostru, pe care îl chema Ferdinand, a hotărât ca țara să intre în război de partea unei alianțe, numită Antanta, deoarece: „țara noastră era împărțită la puterile lumii și numai așa se putea realiza unirea românilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor”, după cum spunea Regele nostru și învățații și înțelepții din vremea aceea. Îndeplinirea acestui ideal însă impunea o luptă grea pentru eliberarea Transilvaniei şi pentru apărarea pe linia Dunării. Lupta era grea deoarece nemții și aliații lor erau puternici, aveau armată bine instruită și armament, cum se spune acum, de ultimă generație. Toată lumea credea că vom câștiga, deoarece luptam pentru o cauză dreaptă și atunci când lupți pentru dreptate, tot universul este de partea ta. Uneori însă, se întâmplă neprevăzutul. Vezi tu, draga mea, fiecare lucru are timpul lui, oricât am vrea noi să schimbăm asta. Așa că acțiunea noastră, a românilor, s-a soldat cu dezastrul de la Turtucaia, o adevărată rană vie pe trupul țării, unde au murit foarte mulți români, lucru despre care ai învățat tu la istorie, anul trecut. Ei, draga mea, dragă, acest eșec părea că a spulberat toate idealurile noastre naționale. Tatăl străbunicului tău a murit acolo. Eu nu l-am cunoscut pentru că încă nu mă născusem, dar știu povestea de la tatăl meu, care, după cum îți spuneam, era foarte înțelept și cunoștea multe lucruri, încât părea că este o adevărată carte de istorie.

- Dacă a fost atât de înțelept, de ce nu l-a întrebat regele pe el ce să facă? Poate că așa n-ar fi murit atâția oameni! spune cu naivitatea propriei copilării, cu lacrimi în ochi, Tania.

- Regele era și el foarte înțelept și s-a sfătuit cu alți înțelepți de la curte, așa că decizia luată a fost bună, dar nimeni n-a prevăzut ce urma să se întâmple. S-a ajuns până acolo încât a fost ocupat Bucureștiul și asta a fost o adevărată catastrofă. Dar Dumnezeu este întotdeauna de partea celor buni, dacă aceștia îi cer ajutorul. Prin urmare, a avut loc un miracol al Renașterii, în primul rând în conștiința națională, ceea ce a dus la rezistența din 1917 și la o serie de victorii, care la rândul lor au făcut posibilă împlinirea idealului național al românilor. Astfel că în 1918, toate regiunile istorice s-au regăsit într-un singur stat. A fost o mare izbândă pentru că în plan spiritual țara nu a fost niciodată împărțită de granițe impuse de puterile lumești. Iată că acum se făcuse dreptate și: „cât este de frumos când locuiesc frații împreună”, spune Cartea Cărților.

- Deci Marea Unire a avut loc datorită unui împărat?

- Ei, în mare parte da. Era pe atunci regele Ferdinand, dar alături de el erau și alți mari oameni politici. Unul dintre ei era Ionel Brătianu. Și mai erau și alții…Apoi au fost mii de anonimi, care au luptat și dintre care mulți și-au dat viața pentru acest ideal… A fost o țară întreagă, cu bărbați, femei și copii, o țară ca un singur om, ca o singură inimă, vorba aceea, „de la vlădică până la opincă”… O asemenea izbândă nu poate fi a unui singur om sau a unui grup de oameni!

Pentru o clipă, bunicul a rămas pe gânduri. După zâmbetul lui, Tania era sigură că nu doar retrăiește unele episoade, ci le vede cu ochii sufletului, așa că n-a vrut să-i tulbure liniștea, dar după câteva clipe, vocea lui caldă reia povestea fără să deschidă ochii.

- Spuneau bătrânii că aici la noi, feciorii și fetele se adunau la casele dascălilor din sate și învățau cântece patriotice, ca să le cânte când vor merge spre Alba Iulia. Era mare bucurie în tot și în toate. Nici nu se poate închipui, pentru că voi, tinerii de astăzi, draga mea, n-ați trăit asemenea evenimente. Era o sărbătoare mare și afară și mai ales în sufletele tuturor. Oamenii își făcuseră steaguri, iar înainte de plecarea la Alba, aceste steaguri erau sfințite în biserici. La această sfințire era prezentă toată suflarea din această parte de țară. Am aflat că evenimentul picase chiar de sărbătoarea morților, dar pentru tot poporul nostru era sărbătoarea Învierii, draga mea. Din fiecare localitate s-au ales reprezentanți care să fie prezenți la Alba, îmbrăcați în costume naționale, iar dintre ei, unul era stegarul, cel care mergea în frunte alături de preoți, cu steagul în mână. Aceasta era o mare cinste, dar și un mare risc. Existau și dușmani ai unirii, așa că în unele situații, aceștia au apărut înarmați și au tras în delegați. Primii care au căzut au fost stegarii care depuseseră un jurământ: „Jur că acest drapel nu-l voi lăsa din mâini decât odată cu viaţa mea şi voi ajunge cu el la Alba Iulia”. N-au fost doar vorbe, ci un jurământ pe care l-au respectat cu sfințenie. Au murit dintre ei: Ionuț al lui David dintr-un sat de sub Meseș, Aurel al lui Dirvaș, din satul străbunicului tău, și alții, dar nu și-au trădat jurământul.

Bunicul se opri din nou și păru că ațipise, așa că Tania nu-l deranjă, ci se ridică ușor și se apropie de calculator. Din curiozitate sau pentru a cunoaște mai multe, deschide o pagină de istorie, în care erau consemnate evenimentele și ecoul lor în viața oamenilor. Se oprește asupra unui paragraf:

Ciudate timpuri… Căile ferate erau aglomerate, din ambele sensuri: unii, românii, mergeau la Alba, să vadă Unirea, «înarmați» cu steaguri și cocarde tricolore; alții, ungurii și germanii, se retrăgeau spre case, cu echipamente militare cu tot. Cei care au urcat în trenul spre Alba au ajuns târziu în Gara Teiuș, deoarece trenurile opreau des, oamenii se dădeau jos, scoteau trompetele și încingeau «Hora Unirii» chiar acolo, pe peroanele mici, chiar acolo, printre linii. Războiul cel mare se terminase, Unirea avea să se facă”.

Tania se oprește pentru o clipă, închide ochii și încearcă să-și imagineze bucuria spontană, sinceră și izvorâtă din dragostea de semeni. I se părea că peste obrajii ei fâlfâia o pădure de steaguri tricolore, iar glasurile oamenilor se scurgeau ca un șuvoi ce înviora întregul univers. Zâmbește. Deschide ochii și citește mai departe:

O însufleţită manifestare a avut loc şi în gara Ghiriş lângă Câmpia Turzii la sosirea trenului dinspre Cluj, mai ales că în el se afla şi Badea George Pop de Băseşti, cunoscut în tot Ardealul. La acest tren a fost ataşată şi garnitura sosită de la Turda, precum şi alte vagoane deschise, de marfă, căci lumea se revărsa din toate părţile într-un entuziasm general. În ziua de 30 noiembrie 1918 o mulţime de trenuri, obişnuite şi speciale, pline de călători români, mulți dintre ei civili, dar şi militari, se îndreptau spre locul Adunării Naţionale. A intrat în staţie şi trenul ce venea de la Oradea, prin Cluj. Pe acest tren s-a urcat la Ciucea şi delegaţia din Sângeorgiu de Mureş, condusă de protopopul Vasiliu Pop. Pe locomotiva trenului, în staţia Ghiriş (Câmpia Turzii) au fost arborate două drapele româneşti”.

Tania zâmbește din nou și încearcă să vizualizeze imaginile ce au impresionat-o atât de mult. Vedea cu ochii minții trenuri după trenuri, unele deschise, altele cu geamurile înflorite de chipuri de oameni, așa după cum văzuse ea într-un film mai vechi și toate erau împodobite cu Tricolorul nostru. Pe scările trenurilor erau oameni în costume naționale. Jocurile şi cântecele româneşti nu mai conteneau, dar peste toată puterea glasurilor, Tania aude clar cum s-a înălțat marşul revoluţionar: „Deşteaptă-te, române!” şi apoi imnul de slavă şi nădejde: „Pe-al nostru steag e scris Unire!” Ar fi vrut să mai citească și să mai viseze la imaginile, pe care mintea ei le desena în culori atât de vesele, dar vocea bunicului a readus-o la realitate:

- Hei, fata mea! Te joci pe calculator? N-ai înțeles nimic din ce ți-am spus și nu ți-a trezit curiozitatea să vezi ce s-a întâmplat?

- Bunicule, tocmai asta făceam. Am intrat pe pagina pe care este descris entuziasmul momentului. A fost înălțător să trăiești și să participi la asemenea evenimente! Mă tot gândesc, oare toată lumea era atât de fericită de aceste împliniri? Cred că sunt fel și fel de oameni și pe unii chiar îi deranjează bucuria celorlalți.

- Da, draga mea! Gândești puțin prea matur pentru vârsta ta. Sigur că au fost și incidente, doar era un război în care maghiarii doreau să păstreze ceea ce luaseră mai demult, iar rușilor, ceilalți vecini ai noștri, nu le convenea să piardă ceea ce primiseră plocon din trupul țării noastre, dar nu am vrut să vorbim despre asemenea lucruri, pentru că evenimentele acestea sunt ca o rană dureroasă, care mai sângerează dacă o deschizi.

- Bunicule, eu m-am gândit că tu ești fereastra mea spre trecut, ești fereastra mea prin care văd și cunosc trecutul.

- Da, copila mea! Foarte frumos spus! Dacă este așa, hai să fii tu fereastra mea către viitor. Prin tine eu voi vedea viitorul. Ce spui?

- Foarte bine! Eu sunt viitorul! spune Tania, sărind veselă într-un picior ca la șotron.

- Mă bucur că ești mereu foarte veselă! Eu sunt puțin mai sceptic în ceea ce privește viitorul, pentru că mă sperie o serie de lucruri, cum ar fi: globalizarea, poluarea, epuizarea resurselor, pierderea identității naționale, și așa mai departe… Eu nu voi mai fi pe atunci, însă repeziciunea cu care se derulează acum evenimentele mă conving tot mai mult că tu vei trăi asemenea clipe… Dar hai să vedem cum crezi tu că va fi viitorul tău și cel al generației tale!

- Eu cred că ești prea pesimist, bunicule! Nu știu de ce vezi totul în negru, sau în cel mai bun caz în gri…, râde Tania, mângâindu-i obrajii proaspăt rași. Eu cred că va fi frumos și bine. Poate că nu vor mai exista granițe între state, dar acesta este un lucru foarte bun. De ce avem nevoie de granițe când Dumnezeu a lăsat spațiu, lumină, cer și aer pentru fiecare? Mi-ai vorbit mai înainte despre război. Îmi aduc aminte că domnul profesor ne-a spus că toate războaiele s-au pornit pentru împărțiri teritoriale. Parcă ar fi vorba de vecinii noștri de la țară, care se luptă pentru un metru de pământ, pe care în final nu se întâmplă nimic decât că este lăsat pradă buruienilor. Îmi amintesc parabola pe care mi-ai spus-o despre înțeleptul Solomon, când a cerut să fie înmormântat cu mâinile afară din sicriu, ca să vadă lumea că, deși era cel mai bogat rege de pe pământ, când pleacă dincolo nu duce cu el decât lumina sau întunericul faptelor lui.

- Ai tu dreptate, cât ai, spune bunicul, clătinând din cap gânditor. Eu cred că fiecare țară este ca o familie. Dacă eu vreau să primesc pe cineva în casa și în familia mea, îl primesc, dacă nu, închid ușa și-l las afară. Ori dacă nu sunt granițe, poate intra oricine și poate face orice, că-mi place, că nu-mi place. Vezi tu? Oamenii s-au născut cu dorința de a domina. Fiecare, oricât de neînsemnat ar fi pe scara socială, ar vrea să aibă în slujba sa alți oameni la care să le impună valorile sau nonvalorile lui morale. Lumea aceasta este alcătuită din oameni și oricât de puternic sau de inteligent ar fi cineva, până la urmă și el este doar un om, cu slăbiciunile și cu patimile lui.

- N-am înțeles ce ai vrut să spui, îl întrerupe Tania privindu-l curioasă.

- Am spus, nu doar am vrut să spun, că aceia care vor ajunge la cârma lumii vor dicta ce și cum să facă popoarele, fără să țină cont de structura lor sufletească sau intelectuală. Ori acesta nu este un lucru bun. Unii, de exemplu, cred în Cristos, alții în Budha, alții nu cred în nimic. Depinde de cei care vor conduce lumea ce se va impune inclusiv din acest punct de vedere.

- Bunicule, dar fiecare poate să aleagă să creadă în ce vrea el, că doar nimeni nu-i poate pătrunde în suflet și în gând. Nu cred că trebuie să vedem viața aceasta ca pe o tragedie, pentru că noi am fost lăsați în lume ca să fim fericiți.

- Mda, poate… Hai, spune mai departe, să văd cum vezi tu lumea în care vei trăi…!

- Cred că se va robotiza totul. Cred că oamenii nu vor mai munci din greu, ci vor munci roboții pentru ei.

- Și oamenii ce vor face? pare tot mai nedumerit și mai curios bunicul. Roboții vor merge la școală, vor învăța în locul copiilor, vor merge la muncă și vor munci în locul oamenilor, iar oamenii vor sta doar și…

- Ce vor face?

- Oamenii se vor bucura de viață, spune Tania, părându-i-se totul foarte firesc.

- Sunt puțin încurcat, se scarpină bunicul în cap. De unde vor avea resurse să… mănânce, să se îmbrace, să se plimbe prin lume…

- Nu doar prin lume! Prin univers, bunicule! îl întrerupe Tania.

- Bine, prin Univers…, admite bunicul destul de sceptic. Dacă roboții vor munci, ei vor beneficia de toate… Cine nu muncește să nici nu mănânce… Așa este normal și logic.

- Păi se vor face niște pastile cu tot felul de minerale necesare organismului. Nu vom mai avea nevoie nici de oale, nici de aragaz , nici de frigider… Adio spălat vase, adio miros de tot felul prin bucătărie! Păi bunicule, va fi abundență de toate.

- De unde oare va veni această abundență? Va pica mană din cer sau de unde?

- Păi se vor găsi soluții să se extragă totul din energia solară, din apa oceanelor, din tot ceea ce ne înconjoară… Totul se va face automatizat și robotizat… Dacă un om se va simți bine în Republica Dominicană sau pe Marte, acolo va merge și va locui acolo, atât cât va dori. Oamenii vor avea timp să se bucure de tot. Vor avea implantate aparate prin care vor viziona, pe ecrane ale memoriei, tot felul: de la filme, la știri, la emisiuni științifice… călătorii în timp, se vor putea teleporta unde vor dori…

- O lume artificială, o viață artificială… Phi!... Și cine va face filmele, cine va fi crainic la știri și cine vor fi oamenii de știință? Tot roboții? Dacă este așa, nu cred că aș dori să trăiesc într-un astfel de viitor! Mie îmi place să avem identitate națională și socială, vreau să văd fețele realității, nu iluzii create de roboți, vreau să mănânc fructe, legume, produse adevărate, nu pastile, vreau să simt miros de mâncare în bucătărie, vreau să simt pământul sub picioare… vreau să fiu om.

- Nu mă înțelegi, bunicule! Să știi că în viitor nu vor mai fi războaie, pentru că toată lumea va avea tot ce-și dorește, nu va trebui să-și facă nimeni provizii de nimic!

- Parcă citești programul politic al comuniștilor, râde în hohote bunicul. Fiecăruia după nevoi – așa spuneau comuniștii, dar ei nu s-au gândit că fiecare om are nevoile lui, care sunt diferite de nevoile celorlalți…

- Bunicule, nu-i bună comparația deoarece comuniștii au fost niște vampiri…! Să știi că în viitor totul va fi foarte bine și frumos! Tu mi-ai spus că trebuie să avem încredere. Eu sunt mereu foarte fericită și am încredere că viitorul va fi minunat, nu vor mai fi atâtea orgolii, nu va fi ură și invidie între oameni pentru că toți vor avea de toate, cred că țara noastră va fi lumea întreagă, sau poate întregul univers…

- Da, draga mea, fereastra mea spre viitor! Mi-ai descris lucruri, pe care nu cred că aș vrea să le visez, pentru că nu vreau să-mi șochez inima, și-așa destul de șubrezită! Mă voi strădui să visez livezi înflorite sau încărcate de roade, case la care să fie arborat Tricolorul, semeni care să-mi vorbească în limba mea, excursii la munte sau la mare, cu popasuri dese, în care să mâncăm pâine cu slănină, cu ceapă sau roșii… și așa mai departe.

Seara se lăsa ușor peste grădina ce-și foșnea frunzele somnoroase, printre care fructele primiseră o strălucire minunată, împrumutată de la apusul roșiatic al soarelui. Cei doi au rămas în tăcere, bunicul adâncit în gândurile lui, iar Tania urmărind jocul umbrelor de pe pereții albi ai casei din fața lor. Între ei nu era altceva decât fereastra timpului prin care fiecare vedea viața în felul lui… şi o altă poveste se ascundea în spatele altei poveşti, ce se va țese mereu peste lume. Şi-n ferestrele timpului, o altă lume se plămădeşte... peste valurile care ascund în vârtejul lor vieți și idealuri, lumini și umbre, urcușuri și coborâșuri…