Aboneaza-te la newsletter





Chepeneag naintea ploii, sau când în cetârnă se scurseră banii

Autor: Thököly Vajk

Decembrie 2018

…poate s-a întâmplat chiar de-adevăratelea odată, într-un colţ al Sălajului…

 

   Batjocoritori se mai veselesc toţi pe spezele familiei Nemeslaki, atunci când vine vorba de ziua în care aceştia au păţit-o cu schimbarea banilor. De bună seamă însă, lucrurile se întâmplă pentru ca noi să învăţăm din greşelile altora şi nu ale noastre. Mai precis, din pierderile lor.

   În ziua aceea, nimenea nu ar fi luat de bună-voie locul bătrânului Káritás, având în vedere că i s-au albit şi ultimele fire de păr din cap, acelea pe care, până mai deunăzi, îşi aşezase cu oarecare mândrie pălăria.

    Deci … Casa de cărămidă se ridica acolo, pe stradă, nu pe cea principală, dar nici către capătul satului, mai degrabă pe undeva pe la mijloc, de parcă ar fi ocupat un loc mijlociu, meritoriu pe scara socială.

    Lipsea până şi Soarele, de mai bine de trei zile. Acoperişul satului nu catadicsea să se îmbuneze şi nimeni nu-şi mai putea admira umbra, chiar de-ar fi fost în stare s-o facă până mai deunăzi. Pentru săteni era o perioadă ciudată, având în vedere că valoarea leului se schimbase recent pe piaţa valutară, adică din ea se tăiaseră ultimele patru zerouri.

    Să fi fost înaintea prânzului şi parcă stătea să plouă, când un ţigan mustăcios, cu pălărie neagră cu borul lat se înfăţişă la poarta familiei Nemesilaki. Ţinea cu mândrie sub braţ o bucată de cetârnă. Aşa cum păşea, ţanţoş, burta – sau, mai degrabă, burdihanul – i se bălăngănea în toate direcţiile.

    - Hacio ghiuves! – i se adresă omul cu cetârna lui Nemeslaki Káritás, care tocmai se afla în curte.

    - Ce spui? – întrebă bătrânul, nu doar pentru că poate nu înţelesese vorba ţiganului, dar nici urechile nu mai erau cele din tinereţe.

    - Aldui-te-ar Dumnezo pi matale şi pi tăţ a lui matale, numai cu bineţe, hă. Văz că nevoie mare îi de cetârnă noă acilea, e. Hin ici cetârnă sukar!

    Káritás căscă ochii la noul venit, apoi se întoarse cu râvnă spre cuhe.

    - Böske! Böske, ni vină afară, că o vinit un om cu cetârne! – strigă bătrânul, pândind apariţia muierii.

    - Cine-i aci?! – zbieră nevasta, apoi, ieşind şi ea în târnaţ, se zgâi la străin.

    - Nu cumpărăm nimica… Nu ne trebe – zise ea la repezeală.

    Omul cu cetârna se întoarse acum spre bătrână, ridicând  obiectul metalic strălucitor pe care-l ţinuse cu grijă până atunci sub braţ.

    - Să nu gândiţi mata, é, că io vreu rele. Cinstit om manus hom. Cetârna mata e cam găurită pi casa mata, văd io şi ia, ce nialcoşe îi asta acilea la mine. Hin ici sukar cetârna, puro. Câteva ore şi am şi pus-o. Ia-l-ai, ficioru aici afară, una-două terminăm, de vă trebe. Acelo afacere? – întrebă ţiganul.

   Káritas se scărpină în cap şi privi spre Böske, apoi se întoarse spre cel cu cetârna:

    - Nu pricep… parcă vorbeşte ungureşte, doar că nu înţeleg. Zice că parcă ne-ar schimba cetârnele. Io cred, Böske, că asta zice.

    - Deh, puro. Aşa, aşa – dădu din cap cu sârg cetârnaşul, apoi îşi aranjă oleacă pălăria din vârful capului.

    - Ar trebui să-l aşteptăm şi pe Lajos, să vină de la lucru. Iel ştii ce vre, zise Böske, împreunându-şi mâinile.

    - De nu ve trebe, merem mai departe, tataie… Domne-ajute – însă, spunânde ezt mond asta, se apropie şi mai mult de bătrân, îndesându-i în mână bucata de cetârnă.

    - Ni pune mâna, calitate acilea, ţâni ş-o sută de ai, aşe fier ui.

    Bătrânul pipăi bucata aceea de cetârnă cu un sentiment de plăcere. Ridică ochii spre cetârna cea veche, ce stătea acolo ruginită şi învechită, dar care mai ţinea bine apa la ploaie sub streaşină.

    - Io zic s-o dregem, Böske – mormăi bătrânul. – Da cât ne costă, că io mult nu poci da, aia-i important – se-ncurcă el în vorbe cu ochii mijiţi.

    - Ieftin puro, numa 500 lei metru, hakergyen – făcu oferta ţiganul, atât de plin de sine, de parcă el însuşi ar fi descoperit  cetârnele. Ori, dacă nu cetârna, atunci măcar apa pe care o duce.

    Káritás zâmbi uşurat şi se întoarse fericit către Böske.

    - Auzi tu, numa 500 lei metru, mărunţiş, merită. No, apucaţi-vă de lucru, banii, când gătaţi.

    - Na-na! – cuvântă iar omul cu cetârna. – Noi facem afaceri serioase, puro. Ni semnează acilea, dacă-ţi trebe şi-i dăm drumu – şi cu asta şi scoase o hârtie care aducea vag a contract din buzunar, o puse sub nasul bătrânului, ba chiar îi puse şi un pix în mână.

    - Unde trebe? – întrebă bătrânul, şi apoi, după ce i se arătă locul, unde trebuie să se semneze şi citi cu grijă textul, se şi semnă.

    Nu trecu o jumătate de oră, că era deja pe pământ cetârna cea veche. Între timp mai apărură încă trei inşi, să ajute la terminarea cât mai rapidă a lucrului.

    Káritás îi mai privea din când în când, ba chiar îi mai şi servi pe muncitori cu câte un pahar zdravăn de vin. Iar pusul  cetârnei celei noi înainta metru după metru, ocupându-şi rapid locul de sub straşină.

    Când apăru Lajos, fiul lui Káritás, munca era deja pe sfârşite. Omul venea de la lucru şi văzuse încă de departe scările sprijinite de casa lor.

    Cum intră în ogradă îşi şi întrebă tatăl, pe un ton interesat, dar şi îngrijorat, că oare ce se întâmplă în jurul casei?

    - Ce-i aici, tată, ce se întâmplă? – zise fiul, privind şi el mirat la cetârna cea nouă.

    Bătrânul se proţăpi mândru în faţa lui şi îi arătă pe hârtia semnată, ce târg bun încheiase în ziua aceea.

    Lajos zâmbi preţ de o clipă, dar o clipă doar. Apoi inima începu să-i bată nebuneşte iar tensiunea i se avântă în înalturi. Noroc, că era un om în toată puterea, că altfel ar fi putut să-l lovească şi guta.

    - Tată! Dobitoc bătrân şi fără de folos! Ce ai făcut! exclamă Lajos.

    Bătrânul înlemni preţ de-o clipă, apoi se-ntoarse plin de obidă către fiul său, de parcă ar fi vrut să citească din mimica acestuia.

    - Uite-aici, un metru costă 500 lei – strigă băiatul din nou.

    - Ei şi, atâta şi merită, mucosule. Io am o pensie de patru milioane – se răsti Káritás.

    - Pensia dumitale e numai 400 lei, papa. Tocmai ce s-au tăiat zerourile de la capăt, săptămâna trecută. De-acuma numai banii ăştia noi sunt valabili! răcni Lajos.

    Bătrânul se scărpină în cap. Avea dreptate băiatul. Dar cetârnaşul mai e acolo afară, în stradă. Se grăbiră amândoi afară.

    - Ia zi, bre, e!? Piţula asta, care tre s-o plătesc. Îi banu nou?

    Cetârnarul se trase de mustaţă şi răspunse aşa, a lehamite, din vârful scării. Nici măcar nu se întoarse cu faţa către dânşii.

   - Păi ştii şi matale, banu, loveta, îi ăla de-i bun amu. Ştii şi matale…

    Bătrânul Káritás se enervă. Sări sub scară, o apucă zdravăn şi începu s-o clatine. Cădea-ar haimanaua şi rupe-şi-ar gâtul – gândi cu obidă. Să mă tragă aşa pi sfoară, pi mine, care nici în rezbel nu m-o prididit nime.

    - I-amu gătaţi tăt, strânjeţi-vă fiarele şi căraţi-vă de p-acilea! zbieră el.

    Nici muncitorii nu stătură cu mâinile-n sân, se aliniară unul dup altul înaintea bătrânului.

    Coborî şi mustăciosul, să vadă, care-i problema.

    -  Bëstë lë, păi, aproape că gătarăm, nene – zise cu vocea domoală.

    - Stricaţ tăt, nu-mi trebe – se răsti nervos bătrânul. Ochii îi ieşeau din orbite, bărbia îi tremura în timp ce vorbea.

    - Noa dară lucrul trebe plătit, puro. Há place, ha nu – zise atât de enervat şeful cetârnarilor, că li se cătină şi slana de pe burtă.

    Bătrânul, mai să-l lovească guta de nervi, noroc că între timp sosi şi Lajos cu jandarmul. Nu se sesizase nimeni că dispăruse, iar el, în loc să se certe, se duse după braţul legii. Dar ce să facă legea, dacă pe hârtie era acolo semnătura bătrânului. Şi o mai şi admisese, iar acolo scria negru pe alb că lucrul trebuie plătit. Arăta ca un contract oficial. Sigur că fusese întocmit în curte, dar munca era aproape terminată.  

    Jandarmul n-avu ce face, îi dădu dreptate cetârnarului. Înţelegerea-i înţelegere.

    Aşa că până la urmă familia Nemeslaki plăti mare parte din preţul negociat. Mare parte, că doar atâţia bani erau în casă. Restul îl achitară în slănină. Cetârnarul cel mustăcios se mulţumi şi cu aceea.

    Acuma casa are cetârnă nouă, doar un metru mai lipseşte din ea, că nu mai rămăsese timp să fie terminată toată. Din preţul plătit pentru ea însă, ar fi ajuns pentru jumătate uliţa.  Iară mustăciosul n-a mai călcat de-atuncea pe-acolo, că doar sunt destule locuri în ţară unde este nevoie de cetârne noi. Şi unde nu este nevoie, apa n-are decât să se scurgă pe jos.