Aboneaza-te la newsletter





Singur împotriva tuturor

Autor: Nicolae Dina

Decembrie 2018

Deși într-o carte scrisă de Ștefan Doru Dăncuș te aștepți la o simfonie de stări afective și de sentimente înălțătoare, citind Dincoace de geam (Editura Singur, 2018) te impresionează furtuna de idei și de nemulțumiri trădând un om adânc în reflecții care i-au frământat mintea și inima. Autorul rupe tăcerea autoimpusă și își deschide sufletul redând, succint, reacțiile sale în fața unor situații din realitatea cotidiană, plină de contradicții între ceea ce gândește ori simte și viața cea de toate zilele,  mai cu seamă din domeniul literelor, și chiar din politică.

            Deși, în aparență, scriitorul se încadrează în tiparele unui om obișnuit care își vede de problemele personale (citește, face cumpărături, își plătește dările, mai bea un pahar), universul său interior, alternând între poftă de viață și pesimism, între bucuria clipei, a unui vers reușit, a unui volum încheiat, și melancolia zilelor fără orizont, anoste, între speranța unei noi creații artistice și teama de sterilitate creatoare, rămâne o groapă a Marianelor, fiind bântuit de problemele lumii ca și  de micile evenimente ale vieții, de spaima efemerității omului căruia timpul îi este limitat și care, la rândul său, îi limitează mișcările, gândurile, ideile sau sentimentele.

            Consemnările, nedatate, ne revelează un fel de jurnal, „prietenul” căruia îi mărturisește toate gândurile și faptele sale de om singur(atic), căruia îi repugnă societatea, mai ales a confraților de breaslă („Să merg […] să mă fac «social» – neplăcere. Să-mi iau din nou pielea de vierme, să mă înrolez în șirul de viermi stradali. Să fiu o pocitanie în plus”) și care preferă compania muzicii („Singur, numai eu și chitara”). Ideea de singurătate îl apasă („Sunt singur, prea singur, cred că asta e problema mea”), convins că nu are „corespondent ființial” și rămâne „închis, fără posibilități de comunicare”, în timp renunțând „la tot felul de prietenii ambigue care pe vremuri mă fascinau, erau sarea și piperul vieții mele”. Această solitudine îi inspiră gânduri negre („Mă cutremur: oare chiar voi fi singur când voi îmbătrâni?”), idee reluată cu obstinație, diaristul concluzionând că, deși „rămânem cu toții sclavii fantomelor personale, strigoilor ce ne trezesc în miez de noapte cu urletele lor”, este bine să renunțe la mândrie, acest lucru fiind „un sacrificiu”, și la singurătate, să-și arboreze „moaca socială” și să-și reia locul în lumea atât de diversă, deși fariseică.

            Deși se simte singur, sentimentul este ușor de suportat prin credința în Dumnezeu, căci acesta se află permanent în sufletul său („Dumnezeu este bun, niciodată n-a uitat de noi”), prezența Lui în suflet și în gând alungându-i singurătatea („Și totuși, e bine cu Dumnezeu – nu ești singur în univers.”). Credința în Dumnezeu este o opțiune strict personală, nu o consecință a propovăduirii ei de către bisericile văzute ca „tripouri” ori de diverse culte religioase, nimic altceva decât „afaceri private”. Biblia este ea însăși „o perversiune”, fiind tradusă după interesele acestora.

            Ca om al cetății, nu poate ignora viața politică, deși cei care o fac, „oficialitățile”, nu se prea bucură de simpatia și nici de adeziunea sa, interesate mai mult de imagine, întreținută prin participarea la evenimente, aniversări, sărbători, unde își etalează „moacele grave” și nu uită de „datoria” de a participa la ospețele organizate post festum, deși „în țara asta nu mai există decât… hoție”, căci „totul e al statului, al «bugetului», al angajaților de prin tot felul de instituții”. Într-un asemenea „sistem social”, oamenii simpli nu pot plăti utilitățile, în timp ce șeful guvernului exultă la gândul „miliardelor pe care ni le dăruiește Europa” și care vor ajunge în pungile acoliților, căci aceștia, a căror „moralitate” este ca „un accesoriu depășit al vestimentației cotidiene”, fac „imposibilul pentru a câștiga bani”, ca să ajungă „cei mai mari și cei mai tari”. Într-o țară „aflată «pe culmile disperării» bate un vânt de ducă”, românii ajungând „o nație migratoare”, în timp ce „exponenții noștri, vârfurile, elitele – fac plajă în alte țări ori «se dau cu cămila» prin nu știu de Arabii”, deviza lor fiind „cine nu-i corupt ca noi, va dispărea”.

            Ca simplu cetățean, scriitorul își caută rostul într-o societate aflată în degringoladă morală și vrea să asigure existența întregii familiei, devenind un întreprinzător, deschizându-și afaceri mai mult sau mai puțin rentabile, calitate în care constată că are mari datorii la statul care „îți urmărește fiecare ban, să nu cumva să-i înșeli pe componenții săi”, dincolo de „actele, miile de hârtii pe care le ai de făcut”, lista „îndatoririlor sociale” fiind „cam lungă”, chiar „prea lungă pentru cât timp am la dispoziție”. De altfel, afacerile pe care s-a încumetat să le desfășoare nu au avut, ca obiectiv, îmbogățirea cu orice preț („[…] banii nu m-au făcut fericit […] nu banii au fost ținta mea. Nu pentru bani suport condiția de om”), ci o salvare din „mocirla socială”, dorința unui trai decent, banii fiind necesari pentru a-i asigura „o familie, bunăstare materială”. Iată năzuința unui om care nu se vrea în vârful elitei, nici în fruntea bucatelor acaparate fraudulos, după „moda” timpului.

            Ca scriitor preocupat de creația literară, scrie mult, își publică volumele, ca și pe ale altora, participă la multe lansări, ale cărților sale ori ale altora, la întâlniri cu cititorii, unde pledează în favoarea lecturii, ține un jurnal, ale cărui consemnări sunt „scurte fragmente din viața mea (a noastră)” și care „s-ar putea numi «jurnal de supraviețuire», în România prădată zi de zi de cei ce ne conduc”.

            Privind viața literară, opiniile diaristului sunt originale, întrucât constată că „între scriitori e greu și să intri, și să fii”, referindu-se la dificultățile întâmpinate de debutanți, căci „nu prea-s acceptați în tagma altora, cică cea superioară”. De aici, se constată un conflict între generații, prezent, de altfel, în toate timpurile, el însuși trăind unul asemenea în tinerețe, cei vârstnici refuzând să-i stimuleze și să-i promoveze pe cei care aspiră la „gloria” literară, fiindcă „ne dăm buni cu realizările noastre așteptând îngenunchierea acestora în fața cocoloașelor monumentale ce pretindem că suntem”. Devenit înțelept de la o vârstă, ca editor și conducător de revistă („Singur”, Târgoviște), pe cei care bat la porțile consacrării îi sfătuiește „să nu le fie frică de genialitate, să nu le fie teamă să afirme: «Sunt un geniu»” și le întinde o mână de ajutor, ținând seama de propria experiență: „Am putea, printr-o superlativă întoarcere către propriile noastre amintiri, să acordăm credit celor ce vin”.

            Deși a înțeles că „n-are rost lupta cu ierarhiile literare ale României”, scriitorul nu omite diferențierea făcută între centru (București) și provincie, căci „călcat în picioare” de „prea mulți alții pe metru pătrat” din Capitală, îi vede pe aceștia „cantonați în aceeași viață mizeră”, alergând după onoruri și titluri și „care s-au încoțopenit mai cu haznă în București”, în timp ce ignoră „provincia bătrână și cuminte”. El nu este afectat de atitudinea de „superioritate” a centrului având deviza potrivit căreia „dacă nu ești primit în cetate, scutură-ți sandalele și mergi mai departe”. Convins că scriitorul cu „puterea de expresie” proprie fie va rămâne „în memoria speciei după cât de mare este încărcătura artistică” specifică, fie nu va fi păstrat de posteritate, „sucombând prin șanțurile secolelor”, autorul își declară ritos refuzul celebrității, nefiind „un împătimit al titlurilor de glorie”, nu acceptă „pomana USR-ului” și nici nu se vrea „parte din vreun conglomerat”, considerându-se „unic”, așa cum demonstrează (și) acest volum, pe care însuși îl numește un „jurnal de supraviețuire”.