Aboneaza-te la newsletter





Doi vecini… (soliloc fantezist)

Autor: Teodor Sărăcuț-Comănescu

Ianuarie 2019

Dumnezeu mi-a așezat ca vecini doi oameni foarte interesanți. Cu un an în urmă, în dreapta mea, m-am trezit cu un vecin polițist. Într-un fel m-am bucurat, deoarece vecinul de dinainte era cam bețiv și mă cicălea toată ziua, dar cel mai tare mă deranja când îmi cerea bani împrumut și cam uita să mi-i mai returneze. La un moment dat, nici nu i-am mai amintit că-mi era dator, cu gândul că nu-mi va mai cere, însă strategia mea nu se potrivea defel cu a lui. Într-o zi, când de-abia îmi luasem retribuția, mi-a cerut, așa mai cu sfială, bani de-o pâine. Atunci mi-am ieșit puțin din pepeni și i-am zis cu un glas mai tăios:  

– Bine, măi Sugativă, dar nu ți-am dat și luna trecută și ai uitat să mi-i mai întorci… sau te-ai apucat acuma să pui în aplicare adunarea?!

S-a uitat lung la mine, ridicând sprâncenele în sus…, poate pentru că-i spusesem „Sugativă”, cu toate că pe el îl chema Găvrilă, însă așa îl porecliseră oamenii din cauză că locația lui preferată era cârciuma din colțul străzii. Nu se așteptase, probabil, să fiu așa dur cu el și să-l mai iau și peste picior. Crezând că mai poate avea cumva încă sorți de izbândă, își îndreaptă ambele mâini către mine cu degetele arătătoare ca două pistoale și-mi zice:

– Nu mă oropsi, vecine..., dumneata nu știi cum e cu femeile astea..., cu dubla măsură... N-am avut de unde, dar până luna viitoare plătesc...

Am întrerupt discuția, în timp ce el căuta să mă convingă, întorcându-i spatele și văzându-mi de treabă. Când m-am întors de la ghenă, am fost surprins că nu mă aștepta în hol, cum făcea de obicei. De-abia când a venit în locul lui, polițistul, mi-am dat seama de strategie. S-a mutat, cu tot cu datorie, în casa de la țară, pe care o moștenise de la socri.

          Cam de vreo lună, în stânga, un nou vecin, un preot trupeș, cu un nas puțin încovoiat, cu o barbă neagră și încâlcită și cu niște ochi sticloși. Apartamentul fusese deținut de aproape patru decenii de fosta mea vecină, doamna Constanța, soție de colonel, care, la vârsta ei de peste nouăzeci de ani, ținea la onoare, și încă se voia destul de independentă.

Se trăgea de undeva de prin părțile Olteniei, dar viața a adus-o în Ardeal, și prin alte părți, din cauză că pe soțul ei, colonelul, decedat de mai bine de două decenii, îl mutau mereu în interes de serviciu prin mai multe orașe ale țării. În acea perioadă, toți oamenii cu funcții erau mereu cu casa în spinare.  

          În ultimul timp, dna Constanța era destul de bolnavă, ieșea foarte rar din casă, așa că fetele ei au reușit s-o convingă că are nevoie de ajutor, și astfel au pus apartamentul în vânzare. Chiar și când era mai în putere, dna Constanța cerea foarte rar ajutor vecinilor.

Mi-amintesc că într-o zi am auzit niște bătăi slabe în ușă, ca și cum s-ar fi jucat un copil. Deschid și mă uit în lungul holului, destul de întunecos, dar nu văd pe nimeni. Doar când să închid ușa, mă trezesc cu dna Constanța, mai mult pitită sub centura mea. În fapt, dna Constanța era o femeie uscățivă, mică de statură, iar anii au mai și încovoiat-o puțin, încât primul lucru care îți atrăgea atenția era capul destul de aplecat.

          A început mai întâi cu recuzita scuzelor de rigoare, ca apoi să-mi spună ce dorea de fapt:

– Dacă sunteți bun să-mi împrumutați două ouă, pentru că doream să fac niște clătite și, deși aveam trei, am rămas decât cu unul..., celelalte două s-au făcut leșie...

Când a amintit de două ouă, mi-a răsădit în minte un banc în care protagonistul era un bătrân care se urcase într-un copac și-l aștepta pe fiul său de la serviciu, să-l avertizeze ca să fie atent, să nu i se întâmple ceva pentru că „nebunele astea”, cum spunea el, adică baba și cu noră-sa voiau să facă niște clătite și nu aveau ouă. Bătrânul nu era nebun…, aceasta i-a fost reacția după ce noră-sa i-a tăiat și barba și mustața, să facă bidinea și pensulă, ca să vopsească bucătăria și geamurile de la casă, de sărbători. M-am scuzat pentru gestul meu hilar și m-am executat, aducându-i doamnei Constanța cele două ouă.

          A doua zi, profitând că sunt din nou singur acasă, pentru că nu-i plăcea să bată la ușa noastră când era și soția, mă și trezesc cu bunicuța la ușă, ținând cu ambele mâini cele două ouă. Eu îi spun că nu trebuia să se deranjeze pentru că mai am pe masă încă două cofraje și nici n-am apucat să le pun în frigider. O rog să le păstreze, dar mi-am dat seama că doamna Constanța s-a simțit jenată, nevrând să iau împrumutul. Trebuia să găsesc ceva foarte repede ca să o conving că gestul meu nu a fost făcut cumva din milă, cum ar fi putut să creadă venerabila mea vecină. Atunci am apelat la un truc de nerefuzat, cu care m-am mai salvat și altădată, și care nu-mi displăcea. În timp ce mă gândeam la asta, doamna Constanța făcuse doi pași înapoi, dar mâinile le ținea încă întinse, gest care mă asigura că nu a renunțat la acțiune. Ridicând parcă puțin tonul, mă implora:

– Atunci să vi le plătesc...

          Mă felicitam în gândul meu că poate am găsit soluția salvatoare. Îi spun că am și eu o rugăminte…, atunci când va mai merge la biserică să aprindă și în numele meu o lumânare pentru răposatul.

          Făptura aceea scundă și puțin cocoșată și-a lăsat mâinile în jos, încet, de parcă ținuse în ele o mare greutate, și cu o voce sfioasă mi-a adresat o duhovnică mângâiere: „Dumnezeu să vă binecuvânteze!”, apoi s-a întors încet pe călcâie, de parcă n-ar fi vrut să deranjeze liniștea care coborâse în preajma noastră, și și-a pierdut urma în apartamentul ei.

          Într-o dimineață, în timp ce mă pregăteam să duc gunoiul la ghenă, am lăsat puțin ușa întredeschisă până reușeam să-mi trag în picioare tăpăligile; așa le spuneam eu unor papuci mai grosolan lucrați, dar care-mi dădeau o oarecare siguranță la coborâtul scărilor. Prin crăpătura ușii l-am zărit pe vecinul meu, polițistul, care tocmai ieșise din casă și se îndrepta spre serviciu, cred, pentru că era deja ora șapte. Când dau să ies, aud vocea destul de dură a acestuia, adresată celuilalt vecin, preotul, cu care se intersecta tocmai în capul scării:

– BORule, nu crezi ca-i staționat cam mult pe locul ăla de parcare...?!

          Nu prea am înțeles de ce i s-a adresat polițistul preotului atât de caraghios și neprincipial. Preotul a făcut câțiva pași, încetinind ritmul, și, fără să se întoarcă spre polițist, și-a văzut de drum ca și cum ar fi înțeles avertismentul. Am ridicat mâna în semn de salut pentru preot, iar acesta mi-a răspuns cumva cu mâna pe jumătate ridicată în timp ce bolborosea în barbă: „Buricos vecinul, și ciudat...”  

Am grăbit pasul pe scări și când să mă întorc la celălalt capăt îl aud și pe polițist, dar cu voce tare, de parcă ar fi voit sigur să-mi atragă atenția: „Al dracu` popă…, pe lângă că lucrează numai duminica, mai ține și locul ocupat...”

          De-abia când am ajuns jos, m-am dumirit de ce și-a vărsat polițistul cuvintele cu atâta năduf. Chiar în stânga, la ieșirea din scara blocului, era un loc de parcare fără însemne, pe care îl folosise aproape tot timpul polițistul de-a lungul anului. Se făcuse licitație pentru locurile de parcare, dar cum lumea începuse să-l cunoască pe polițist, nu a licitat nimeni pentru locul respectiv. Preotul nu-și cunoștea încă vecinii, cu atât mai mult mentalitățile acestora, așa că și-a parcat un Mercedes negru cu inscripția BOR pe acest loc. Polițistul era convins că mașina nu putea fi decât a preotului, însă nu știa sigur dacă mașina era personală sau e a parohiei unde slujea preotul și e înmatriculată pe Biserica Ortodoxă Română.

          Peste câteva săptămâni veneau sărbătorile de iarnă. În această perioadă lumea nu-i prea bagă în seamă pe cei din jur, doar dacă e vorba de vreun prieten sau cunoscut, față de care se simte obligat creștinește să-i ureze ceva frumos și plăcut, altfel fiecare e preocupat cu propriul ritual și program de sărbători.

          Am mai coborât doar de câteva ori în această perioadă la cumpărături și am remarcat că acum locul de parcare cu pricina era ocupat de mașina polițistului, pe care se așezase și un strat destul de gros de zăpadă. Ningea destul de liniștit și împrejurimile erau curate lacrimă.

Ce mi-a atras atenția, când am ieșit cu gunoiul între Crăciun și Anul Nou, era o plăcuță de înmatriculare cu numărul mașinii preotului, plasată chiar pe gardul din fața parcării, unde staționa de ceva vreme mașina polițistului. Am intuit că preotul a participat la licitația de dinainte de sărbători pentru locurile de parcare și a obținut locul respectiv, altfel nu se explica plasarea plăcuței acolo.

          Într-o zi, după Anul Nou, mă trezesc în poștă cu o citație. Parcurgând eu toate înscrisurile, mi-am dat seama că între cei doi vecini ai mei a existat o confruntare care s-a soldat cu un proces, și eu eram citat în calitate de martor.

          Am tot analizat, am întors pe față și pe dos cele câteva situații în care am fost terț între vecinii mei, dar nimic nu era elocvent tocmai pentru un proces. Nu înțelegeam de ce m-au citat ca martor, și mai ales care din ei...?

          Cu hârtia în mână, și simțind cum inima îmi bătea în urechi, am ieșit nervos pe ușă, cu gândul să bat pe rând la fiecare din ei, și să-i întreb: „Ce-i cu asta...?”

          După ce m-am dat doi pași în spate și m-am uitat când la o ușă, când la cealaltă, mi-am zis în sinea mea că nu merită efortul, sunt doar un martor și trebuie să iau situația ca atare. M-am întors la masă și în timp ce mă uitam chiorâș la peticul acela de hârtie, mi-a apărut în minte imaginea vecinei mele nobile, doamna Constanța, care parcă mă consola spunându-mi: „Bine că nu te-au citat înainte de sărbători...!”

          În ziua cu citarea, m-am îndreptat către judecătorie cu inima destul de strânsă, frământându-mă pentru situația creată: „Ce o să mă întrebe judecătorul? Ce pot eu să mărturisesc? O să mă fac de râs, ditamai omul cu două facultăți și-un doctorat...”

          Când am urcat scările, l-am zărit pe vecinul meu, polițistul, cum făcea rondul cu pași mari de-a lungul coridorului. Era și preotul acolo, proptit într-un colț de perete, cu capul plecat de parcă s-ar fi rugat pentru ceva.

         M-am strecurat fără să fiu observat de către cei doi, am intrat în sala de judecată și m-am așezat fără să fac zgomot pe o bancă în spate. Îi observam pe cei doi judecători care erau în față cum se aplecau din când în când asupra inculpaților sau a martorilor, exprimându-se uneori cu o voce scăzută, încât nici nu auzeai ce spun, și afișând mai mult o atitudine de consiliere. Când discutau cu avocatul erau foarte serioși și se țineau drept în jilțuri, niște scaune masive din lemn sculptat. De fapt, toată sala era îmbrăcată în diferite forme de lemn sculptat, cu un tavan grozav de ridicat, cu niște ferestre cu ogive imense, încât îți impunea, de îndată ce pătrundeai înăuntru, o stare de respect și seriozitate.

          După ceva timp, în hol se anunța următorul proces, cel cu vecinii mei.

          Între timp, unul din judecători a ieșit din sală, rămânând doar celălalt mai în vârstă cu fața rotundă și cu o bărbiță tunsă scurt. Acesta i-a chemat pe împricinați în față. Nu știu ce i-a întrebat pentru că nu se auzea până în spate, vedeam însă foarte bine cum preotul stătea drept, cu mâinile aduse la piept și palmele lipite, ca și cum era pregătit pentru o rugăciune. Din când în când, îl vedeam cum dă din cap, fie afirmativ, fie în semn de negare. Polițistul în schimb era așezat cu o parte din profil către judecător, iar cu cealaltă către preot. Gesticula destul de nervos cu mâna dreaptă și cu degetul arătător ca o săgeată, urmându-și implacabil ținta. De cele mai multe ori, privirea lui era ațintită spre preot, aproape împungându-l cu degetul în semn de acuzare, iar când își îndrepta privirea spre judecător ca să răspundă, probabil, la întrebări, își ridica mâna și privirea în sus de parcă l-ar avea martor pe Dumnezeu, după care se agita din nou, ridicând tonul. Atunci judecătorul îi făcea un gest cu mâna, la fel cum fac polițiștii când îi avertizează pe conducătorii auto s-o lase mai încet că au viteza prea mare sau că urmează un posibil pericol.

          Cei doi au fost invitați să ia loc în sală, după care judecătorul a întrebat dacă martorul, pronunțându-mi tare numele, este în sală. M-am ridicat și m-am îndreptat către judecător. În acest timp, preotul și polițistul s-au întors și mă urmăreau cu privirea. Nu-mi amintesc foarte bine tot ce am relatat, dar știu că judecătorul mi-a pus o sumedenie de întrebări, la care nu prea aveam răspuns din moment ce eu nu avusesem tangență cu vecinii mei. Ceea ce văzusem și constatasem erau mai mult opinii personale. Judecătorul voia să relatez o stare de fapte, dar pe care eu n-o dețineam. M-a întrebat printre altele dacă știu că vecinii mei se ceartă de la un loc de parcare, al cui e locul de parcare, dacă știu sau am văzut cum arată mașinile vecinilor etc., etc.

          Am îndrăznit să-i spun judecătorului că nu înțeleg care dintre vecini, și mai ales de ce, m-a citat ca martor? În timp ce mă invita să iau loc în prima bancă a schițat și un alt gest cu mâna ca și cum ar fi vrut să spună: „Lasă că ne lămurim noi acuma...”

          I-a invitat din nou pe cei doi în față și după ce au reluat o parte din discuțiile anterioare, recurgând parcă la un feed-back, auzeam de data aceasta destul de clar elementele de rechizitoriu: „Recunoașteți că..., sunteți de acord să…”

          Polițistul îl dăduse în judecată pe preot, acuzându-l că îi zgâriase mașina în noaptea de Anul Nou, iar preotul îi spunea judecătorului că poate copiii sunt de vină sau poate altcineva, dar a observat și el că cineva a scris frumos, caligrafic, cu un inscriptor metalic, pe mașina polițistului: „Un An Nou fericit!”

         La auzul acestor cuvinte, judecătorul s-a lăsat cu toată forța pe spate în scaun și a trăsnit un râset, încât la un moment dat nu se mai auzea în sală decât ecoul.