Aboneaza-te la newsletter





Iuliu Maniu, democrația, preeminența

Autor: Daniel Mureșan

Ianuarie 2019

Marele patriot român, cel căruia i s-a recunoscut un rol de primă mărime în făurirea României Mari, s-a născut la Bădăcin, județul Sălaj, la data de 8 ianuarie 1873. Cu siguranță, Iuliu Maniu a fost înzestrat cu o putere a voinţei de a lupta până la sacrificiul total. Capacitatea sa de dialog friza supranaturalul, predestinarea. A ajuns deputat în Parlamentul de la Budapesta (1906), unde vorbea în numele Partidului Naţionalităţilor (a românilor, slovacilor, sârbilor), punând mereu în discuţie inegalitatea, nedreptatea flagrantă. Sigur că mulţi dintre cei prezenţi în acest for nu voiau să audă cuvintele transilvăneanului despre: „dominaţiunea exclusivismului de rasă şi de clasă”. Într-un discurs a cerut – nici mai mult, nici mai puţin – ca în Ungaria, comanda armatei să se facă, după dreptate, în limba germană. (Au fost mai mult de 50 de întreruperi). A fost numit trădător și sfătuit să plece la Viena… Cât de preţuiţi îi erau înaintaşii purtaţi de aceeaşi însufleţire? Într-un alt discurs, Iuliu Maniu a criticat distrugerea crucii lui Avram Iancu şi a pietrei de pe Câmpul Libertăţii din Blaj de către un grup de extremişti maghiari.

Răzbunarea premierului maghiar, pentru refuzul românului de a jura fidelitate Regatului Ungariei, a fost de a-l trimite pe front, înlăturând astfel un adversar atât de perspicace și hotărât. Iuliu Maniu nu trebuia să fie încorporat, căci trecuse de vârsta încorporării şi avea şi o funcţie de avocat, apărător al Mitropoliei Greco-Catolice de la Blaj. După demersurile făcute de un alt mare patriot, coleg în Parlamentul respectiv, Vaida-Voevod, se aprobă absolvirea de participare la război. Da, dar Maniu al României nu voia să primească oferta! Câţi ar fi preferat această participare la război, acest risc (mizeriile marii conflagraţii mondiale)? Maniu îşi asuma o altfel de participare la viaţa socială, o altfel de dreptate…

 Inegalitatea între naţii, oameni, marile nedreptăţi, speranţa, priceperea raporturilor ce cârmuiau societatea vremii, gândul că România va ajunge la aceeaşi bună stare, respect ca ţările Europei apusene, îl determină să se înroleze, în 1915, la început pe frontul rusesc, apoi pe cel italian.

Iuliu Maniu ajunge în toamna anului 1918, într-o situaţie de haos, alături de patru regimente să părăsească frontul italian (a avut loc destrămarea, abandonarea luptelor). Au pornit spre casă. În calea spre casă, la Viena, izbucnise o revoluţie bolşevică. Iuliu Maniu, locotenent de artilerie, se prezintă la Ministerul de Război. Discuţiile au fost mai multe. Îşi oferă serviciile, adică înfrângerea rebeliunii poliţiilor vieneze (bolşevice). Este primit cu reticenţă, dar în scurt timp li se găseşte găzduire celor peste 60.000 de ostaşi, ofiţeri, generali, în două cazărmi ale oraşului. Maniu îi asigură pe interlocutori că generalii români, toţi ostaşii îi vor asculta ordinele, el fiind Primul Vicepreşedinte al PNR. Iată-l pe Maniu Ministru de Război, o personalitate de o mare capacitate de muncă, de luptă, cu o răbdare rar întâlnită, de o cinste proverbială. Maniu, la solicitarea oraşului Praga, trimite un regiment spre Praga pentru a asigura liniştea şi acolo. Răspunderea era uriaşă. Toate condiţiile, greutăţile stării de război erau cunoscute, trăite. Bieţii tineri cădeau în lupte precum cad frunzele bătute de vânt, toamna. Preîntâmpinarea stărilor conflictuale din ţară, ameliorarea acestora, păstrarea liniştii, pregătirea Marii Adunări de la Alba Iulia au durat 55 de zile.

Discuţiile purtate la Arad cu guvernanţii maghiari, privind opţiunea Ardealului în noua configuraţie statală, au avut ca interlocutor principal pe Iuliu Maniu al României Mari. Pertractările nu puteau avea un alt rezultat. Iuliu Maniu n-a dorit ca Transilvania să fie voievodat, iar dumnealui să devină voievod. N-a acceptat unirea cu Ungaria, cu Austria. N-a acceptat niciun fel de federaţie. A spus-o cât se poate de direct şi limpede: ,,Dorim Unirea cu Regatul României, crearea României Mari”.

 Iuliu Maniu pleacă la Budapesta pentru a se asigura că armata maghiară nu va ataca manifestanţii prezenţi la Marea Adunare de la 1 Decembrie 1918

Marea Adunare de la Alba Iulia îi aduce lui Maniu o misiune de mare angajament, prin numirea sa ca Preşedinte al Consiliului Dirigent, cu atribuţii ce priveau: 1. Formarea administraţiei româneşti; 2. Organizarea învăţământului în limba română; 3. Comanda armatei în limba naţională, limba română. Nerealizarea acestor obiective programate într-un termen de șase luni ducea la nerecunoaşterea României Mari de către Puterile Garante.

În 1919, PNR câştigă alegerile, iar Regele Ferdinand îl cheamă pe Iuliu Maniu să preia funcţia de Prim-Ministru. Acesta refuză, găsind un pretext oarecare, că V. Voevod vorbeşte mai bine franceza… În fapt, Maniu nu-şi putea asuma schimbarea dorită, reuşita guvernării, din cauza corupţiei ce domina viaţa economică, social-politică… Îl recomandă regelui pe Vaida-Voevod. Pentru cel invitat la înalta funcţie, nu titlurile onorifice în sine erau sinonime succesului, purtătoare ale onoarei, ci progresul palpabil, rezultatele aşteptate, paşii pentru ascensiunea României la nivelul ţărilor Europei apusene (Guvernul Alexandru Averescu, în 4 aprilie 1920, desfiinţează Consiliul Dirigent, condus de Iuliu Maniu. O măsură nedreaptă…).

Un capitol cu o confruntare ce merită toată atenţia este între poziţiile lui Iuliu Maniu şi I.C. Brătianu privind noua Constituţie, cea din 1923. Această nouă Constituţie, în viziunea fruntaşului ardelean (şi nu numai), trebuia să fie urmarea unor discuţii, a unor convenţii prin care să se prevadă norme impuse de nevoile noilor teritorii ce au devenit parte integrantă a Regatului României. La baza Constituţiei era necesară o constituantă, convenită după analize serioase, care urma să fie votată plebiscitar. Alegătorii din martie 1922, ce îi dau câştigători pe liberali, nu-i investiseră pe cei pe care i-au ales cu dreptul de a modifica Legea Fundamentală, ci aleseseră un parlament obișnuit, cu puteri obișnuite, care trebuia să se supună prevederilor Constituției existente, nefiind deasupra ei. Așadar, nici nu se putea vorbi despre un „vot în constituantă”, căci nu a existat o constituantă. Parlamentul a fost deturnat și instrumentalizat să se ocupe de ceva ce nu intra în competența și atribuțiunile sale. Iar la serbarea de întronare a Regelui Ferdinand I şi a Reginei Maria era potrivit un Guvern format din reprezentanţi ai tuturor partidelor politice. Acesta putea fi reprezentantul României Mari. N-a fost să fie aşa, fiindcă Partidul Național Liberal câştigă alegerile parlamentare din 1922, iar acesta, în frunte cu I.C. Brătianu, impune noua Constituţie, sigur, făcând unele modificări faţă de Constituţia din 1864, fără ca acestea să fi fost discutate democratic…

A rămas o umbră de supărare în urma procedurilor. Câştigătorilor din 1922 trebuia să li se recunoască preeminenţa.

Iuliu Maniu a fost Prim-Ministru într-o perioadă grea, aceea a crizei mondiale din 1929-1933, în etape. 

În anul 1930, în calitatea de Prim-Ministru, Sfinxul de la Bădăcin îl primeşte pe Carol al II-lea în ţară. Monarhul ce-şi părăsise tronul, ţara, face promisiuni pe care le dezonorează liniştit: că nu o va aduce pe amanta sa, Elena Lupescu, în ţară, că se va împăca cu regina, că va deveni un rege constituțional… Situaţia din ţară rămăsese aceeaşi în privinţa corupţiei. Din păcate şi regele şi-a continuat obiceiurile… Cea mai nenorocită situaţie a produs-o relaţia amoroasă cu Elena Lupescu. Maniu povesteşte că n-a putut guverna din cauza acestei femei. Tot ce discuta cu Regele, probleme de stat, dna Lupescu asculta de după uşă, din anticameră şi transmitea adversarilor politici, presei. Era o iscoadă. O situaţie de o penibilitate greu de imaginat a fost atunci când Iuliu Maniu i-a spus lui Carol al II-lea că sunt informaţii despre dna E. Lupescu c-ar fi la Sinaia, iar Regele îi răspunde că la Sinaia e una cu numele de Lupescu, o spălătoreasă. Carol al II-lea: „Acesta poate fi un motiv de neînţelegere între Rege şi Primul Ministru?” Maniu și-a prezentat demisia, Regele neînțelegându-și obligaţiile asumate și neținându-și promisiunea.