Aboneaza-te la newsletter





Despre povestea unei cărți de debut, „Pareidolia” și creațiile unui poet providențial, Laurențiu Belizan

Autor: Mihaela Meravei

Februarie 2019

Chiar și după șapte ani de la apariția volumului „Pareidolia”, al poetului Laurențiu Belizan, câștigătorul Concursului de Debut Literar UniCredit, ediția a IV-a, 2011, încă se mai vorbește despre el și încă se mai achiziționează din rafturile librăriilor Humanitas sau site-ul Editurii Humanitas, care l-a publicat și promovat. La Târgul de Carte Gaudeamus, București 2011, unde a fost lansat volumul, criticul Paul Cernat, afirma că l-a atras la poezia lui Laurențiu Belizan: „farmecul și o anumită plăcere a jocului imaginar, alături de un balans plăcut între biografie și fantezie, între naturalețea planului cotidian și referințele culturale topite în fluidul discursului liric”. Explica pe atunci autorul despre titlul inconfundabil al cărții „Pareidolia”, că: „Este un cuvânt mai rar întâlnit care exprimă, de fapt, o iluzie optică. Tuturor ni s-a întâmplat să vedem un nor și în el să descoperim un obiect, un chip, niște lucruri familiale. Se întâmplă lucrul acesta pentru că există o tendință a psihicului uman, a creierului, să facă ordine în haosul care de cele mai multe ori este realitatea. De obicei privim aceste imagini conform unor tipare pe care le avem. Ca să zic așa, există un blestem al unei matrice. Cum facem să-l depășim, să transcendem într-o altă lume. Am încercat să dau un răspuns prin această carte”.

În 2012, la ediția a XXXII-a a Festivalului Internațional de Literatură „Tudor Arghezi”, volumul „Pareidolia”, a fost răsplătit cu Premiul „Opera Prima” pentru debut. Și nimic nu a fost surprinzător. Volumul aducea dovada unui talent incontestabil, unei poezii ieșite din cadrul stereotip și chinuit al poeziei de atunci.

Despre debut și povestea lui, într-un interviu oferit tinerei poete buzoiene Laura Cozma, Laurențiu Belizan mărturisea: „În 2010 am finalizat manuscrisul primului volum de versuri, «Pareidolia», dedicat tatălui meu Alexandru Belizan. Apărusem până atunci în câteva reviste literare, antologii de proză și poezie. Mă documentasem cu privire la o eventuală publicare a volumului și nu eram prea optimist: șansele păreau mici. Până într-o zi, pe la începutul lui 2011, când am citit despre un concurs de debut, organizat de Editura Humanitas, sprijinit de UniCredit. Văzând componența juriului – Radu Paraschivescu, Paul Cernat, Liviu Papadima – mi-am zis în primă instanță că nu are rost să trimit. Mărturisesc că nu am avut niciun feeling, am simțit doar că până la urmă trebuie să am măcar un scurt feedback privat de la aceste personalități literare. (…) Vestea câștigării concursului am primit-o chiar de ziua mea! E greu de descris sentimentul, cert e că m-am bucurat enorm. Cartea a fost editată în o mie de exemplare”.

Volumul „Pareidolia” a avut toate prezumțiile să fie câștigătorul a două premii literare pentru debut, amintite mai sus, el fiind mai degrabă un volum antologic prin consistența lui, o sută trei poeme, dar și prin tematica amplă abordată. Poeziile organizate într-un bloc compact au totuși un itinerar și așa cum repede își va da seama cititorul, o hartă selectivă a temelor prin care acesta să poată înainta fără să se rătăcească, căci „rândurile devin riduri”, pe unde cititorul să urmeze „cuvintele trezite din somn”,  prin noaptea ca o „seringă în care stă ascuns veninul incolor al zilei” și unde „paradisul s-a mutat în mall” pentru că sezonul vieții „3D a început” (film noir, p. 8).

Aparent, poemele lui Laurențiu Belizan nu au nicio treabă cu titlul lor, însă esența întregii poezii, concluzia trasă când ai citit și înțeles îndeajuns și ultimul cuvânt, te duce exact la acel titlu. Iată cum cotorca (p. 9), reprezintă adăpostul copilăriei, al copilului pe care, fiecare dintre noi, îl păstrăm în interior, tocmai pentru echilibrul omului care am devenit. Și numai amintirea lui, „educatoarea cu buză de iepure/ încerca să ne adune din curte/ eram ca niște pui de găină/ amețiți de soarele prins în sârma ghimpată”, dezvoltă infuzii de sentimente solare care fac să ne bată inima: „de fiecare dată îmi bătea inima când măruța frământa clisa/ aș fi vrut să semene cu mine caloianul/ l-aș fi luat în ghiozdanul de tablă lucioasă”. Chiar dacă în nicio secvență a versurilor nu întâlnim și titlul, totuși concluzia este evidentă.

Prin această nouă dimensiune a poveștii, poetul aprinde din start făclia iubirii, fie că este pentru femeia din sufletul lui, copilărie, amintiri, viață, iubirea va face lumină în angoasele dorului de frumos prin care, adesea, vom pătrunde: „aș vrea să îți îmbrățișez angoasele/ iar ceasurile să-ți înghită limba/ mi-a fost dor de tine ca de o atlantidă// (…) degetele tale sunt niște creneluri/ din spatele lor obrazul meu este un zid de cetate minoică// dacă aș fi amnezic m-aș îndrăgosti zilnic de tine” (ne vor răstigni în chihlimbar, p. 12).

Titlurile poemelor extrem de rezonante, fie că au la bază metafore subtile și autentice în același timp, fie că sunt bazate pe informațiile erudite acumulate în mii de ore de lectură, au darul de a magnetiza lipindu-ne precum o așchie metalică de paginile cărții. Am extras doar câteva din acestea pentru exemplificare: „o să te mușc de umeri până îți va da soarele”; „poem cu beatles”; „origami cu inima ta”; „mareea de nisip”; „primăvara lui ghilgameș”; „atharva-veda”; „shambala”; „blind cu einstein”; „pentru tine aș tăia o felie de cer”; „moartea este o împărăteasă goală”; „rădăcinile cresc uneori în sus”; „ave myrthus morituri te salutam”; „cerul nu cade/ e doar o amăgire a ochilor mei”; „polenizarea umbrei”; „cămașa lui de forță seamănă cu o redingotă”; „imago mortis”; „poem din migdale amare”; „bindi”; „glisando”; „homo ludens”; „zilele-cuie și fachirul din noi”; „pareidolia”; „apa ruptă a pupilei”; „aproape de kilimanjaro”; „între noi golul ca o măduvă a unei coloane fără sfârșit”; „ziua e o caracatiță cu soarele îngustat”; „green octopus”; „cinem(a)namneză”; „expediție kon-tiki”; „când cunoști o femeie parcă ai arunca o piatră într-o prăpastie”; „alo?/ aici xantipa”.

Radu Paraschivescu notează pe coperta a patra a volumului: „Laurențiu Belizan este un tip generos cu specia umană. El crede și declară că poezia se naște printr-o fină alchimie în fiecare dintre noi. În ce-l privește este limpede că procesul a avut loc, cu bune rezultate. Dacă poetul e cel care scoate «vulpea din fiece cuvânt», atunci Laurențiu Belizan corespunde descrierii. Versurile lui au zvâcnet, fior ludic, muzică și imagine. Aici abandonându-se reveriilor urbane, dincolo dând deoparte valuri de mister exotic, aici cufundându-se în lacurile propriei copilării, dincolo erotizând și direct, Belizan are o caligrafie lirică promițătoare. Într-un gen literar acomodant pentru impostură, poeziile acestui autor se citesc cu un ușor accent circumflex al sprâncenelor. Fiindcă descoperi în ele câtă ironie, atâta gravitate și câtă grație, atâta joc al metaforelor”. Cu adevărat Laurențiu Belizan dezvoltă o alchimie cu fiecare cititor în parte, prin emoția pe care o produc versurile sale. El își scoate inima din piept, conștient fiind de aceasta, o pune în mâna cititorului și parcă spune: „- Ia-o și citește-o, pentru ca ea să pompeze metaforă prin fiecare venă de vers direct în inima ta!”

Există în amintirile lui Laurențiu Belizan o iubire durută, nu neapărat pierdută, dar prea puțin înțeleasă de cei din jur sau, referitoare la copilărie și părinți, devenită „dincolo” prea devreme. Mi-a atras atenția  poem cu beatles (p. 17), prin sinceritatea dezarmantă cu care poetul se mărturisește iubitei, mărturie care cuprinde întregul concept de iubire, trecut prin toate palierele vieții pe care poetul le-a urcat: „mi se făcuse noapte/ îți pictasem în geam o frunză de care să te agăți/ stăteam în ochii tăi ca în hubloul unui submarin/ (…) se hrănea din lună cu clorofilă de miere/ avea genunchii umezi precum partiturile stropite de ploaie// (…)/ eram doi călători// ultima nervură avea o bifurcație/ vatmanul a aprins felinarul ca un coșar pierdut în timp// (…) și ne-am trezit toți trei într-un observator/ vezi calea lactee?/ în partea dinspre nordul lui magellan/ este un dulăpior cu medicamente/ pentru alungarea depresiilor// și nu știu de ce am sentimentul că s-a terminat o altă zi de filmare// (…) mă luau în armată/ aveam atâta curaj încât am lăsat/ în fiecare dimineață pe aleile cazărmii/ coada unui păun deflorată de gândul/ că nu ne vom putea juca rolul până la capăt//(…) în vitrina aceea este un băiat tuns chilug/ pregătit pentru școala de corecție/ hai să-l răpim!// (…) cap sau pajură?/ să decidem repede/ vin spre tine/ așa cum se apropie mâinile când mă rănesc la una din ele// în absența ta ziua intră în contracții/ noaptea mă nasc/ în clipa aceea știu tot”. Avem aici amintirea emblematică a muzicii anilor tinereții poetului, formația The Beatles, cântecele lor fiind șlagărele perioadei adolescenței și tinereții pe care poetul nu și-o poate rupe din suflet, muzica lor asociind-o cu iubirea întreagă.

Nevoia de a împărți cu cineva infernul vieții este tot mai pregnantă. Laurențiu Belizan împarte cu persoana iubită nu doar copilăria, ci și prezentul, vicisitudinile lui, oferindu-i acesteia talerul din balanța Zeiței Themis, singura capabilă să facă dreptate în lume: „brațele noastre ar putea fi ramele unei picturi/ (…)/ unde ziua și noaptea se rostogolesc în căutarea culorilor/ (…) mâna mea ar sta deasupra mereu încercând să domolească furtuna/ tu ai ține în palmă lacul înghețat/ pe care aleargă doi copii cu nasul înroșit/ am fi un amestec de spații cuantice și vene/ (…) probabilitatea ca noi să ne întâlnim în noi e foarte mare/ (…) sunt nopți când mă agăț de părul tău ca de o frânghie/ tu ești salvarea mea din lanuri” (mareea de nisip, p. 26).

Exegeza iubirii este cu atât mai bine redată cu cât poetul este prins de cotidian și se rupe de starea onirică, aici metaforele devin exotice, vraja mentalității nipone aducând un plus de miraj textului declarativ. Senzualitatea versului este evidentă deschizând poarta unui erotism bine strunit: „ți-am modelat inima din hârtie glace și am lăsat-o să plutească/ e sărbătorea felinarelor/ au coborât dragonii pe pământ să danseze în jurul ei// odată îți desenam căsuțe din flori de cireș/ acum trupul meu te privește în amurguri/ ai putea fi o ceașcă de sake/ pe care o sorb în ajunul unei bătălii/ sau o pivniță cu vinuri// (…) inima ta e o hârtie origami/ când nu ești aici/ modelez hârtia strălucitoare în toate felurile închipuindu-te// (…) cu mâinile întinse soarele merge înaintea ta cu o lance/ spre o mănăstire zen// (…) dă-mi mâna să modelăm cel de-al 365 origami!// pe insula hokkaidō primăvara va sosi/ fără degete roșii de vrăjitoare/ faptele își vor îmbrăca pentru prima oară chimonoul/ undeva sus pe faleze// sub pământ un călugăr ține soarele în palmă/ și modelează din argilă un tigru” (origami cu inima ta, p. 24)

Problematica timpului, a trecerii lui ireversibile este surprinsă cu aceeași fatigabilitate și resemnare: „nopțile care înfloresc pomii/ îmi scapă mereu// în fiecare an aș vrea să încetinesc norii/ pândind cu ochii deschiși/ mugurii ce devin petale în surdină// (…) mereu mă trezesc printre frunze care nu sunt altceva decât măști” (primăvara lui ghilgameș, p. 30).

Poate mulți cititori s-au întrebat, adesea, cum apare informația în penița unui poet, cum se naște flacăra, de unde vine resursa energiei. Povestea inspirației și cum se materializează, curge, până devine poezie, este foarte bine redată în poemul vin creioaneleeeeeeeeeeeeeeeeeee (p. 28). Cei nouăsprezece „e” fiind sirena ars poeticii care aprinde versul atunci când autorul face o joncțiune cu Universul Creator, atunci când cel care creează este traversat, așa cum spune însuși Laurențiu Belizan, de „stări poetice”. Toată lumina creației se adună din cotloanele sufletului, imaginației, crește, se chimizează, până la explozie, aceasta fiind însăși poezia: „de sub masă de prin ghiozdane/ din colțul buzelor și al urechilor/ vin creioanele țopăind prin oraș pe picioroange/ uneori se mai scarpină prin capul lor de gumă arabică/(…) vin creioaneleeeeeeeeeeeeeeeeeee!/ invazia lor de lăcustă pe geamuri/ pe mucegăiții pereți/ pe sub ușă gata să extermine albul foilor/ (…) ochiul lor ciclopic țintește un asteroid/ fiecare visând la o mână/ care scrie povești și scrisori mamelor rămase în praguri/ sau iubitelor fără căpătâi/ vin creioaneleeeeeeeeeeeeeeeeeee!/ când vei intra în măduva lor te vor însemna/ cu o etichetă pe lobul visului dintâi/ într-o altă viață vor deveni poate un poem despre ele însele/ (…) vin creioaneleeeeeeeeeeeeeeeeeee/ sfârșitul lor înseamnă portretul tău pe asfaltul lumii/ un abur împrăștie rumegușul lor de nisip// o mână scrie într-o limbă necunoscută/ eu/ tu/ dumnezeu”.

Laurențiu Belizan stăpânește, prea bine, arta cuvântului susținut fiind și de cele aproximativ o mie de cărți citite, așa cum mărturisește. El operează cu acesta, cioplește în cuvânt cu dalta unui talent providențial, până când se transformă în imagini, imaginile în idei, ideile în stare, starea fiind aceea de poezie pură. Niciunul din poemele volumului „Pareidolia”, nu este scris pur și simplu. Fiecare construcție lirică reprezintă o parte dintr-un puzzle, un aranjament pe o tablă de sudoku sau fața unui rubik pe care autorul ne invită să-l rezolvăm, oferindu-ne chei din simboluri mistice, referințe culturale, locuri fascinante, alături de o sumedenie de personaje la care face apel în comparațiile sale: „rasputin ar fi adorat-o pe mata hari/ dacă ea ar fi știut să gătească blinii/ ascunsă într-o matrioșkă/ în timp ce el răscolea nopțile/ cu dinții gata ascuțiți să-i reteze sfârcurile/ (…) poate ea ar fi dansat prea sobru pe turlă/ iar el încâlcind dezlegatul slovelor/ și-ar fi lăsat prozeliții într-o bojdeucă fără acoperiș/ ar fi îmbrățișat drumul către casă cu ochii lui de șaman” (poem din migdale amare, p. 93).

La fel ca Mircea Eliade și Laurențiu Belizan are o predispoziție pentru India. El vede în India o lume extrem de interesantă cu „un mare depozit de semnificații ascunse”, dar și o cale spre spiritualitate, spre aflarea rădăcinilor și nu în ultimul rând una spre împlinirea totală în iubire, care atunci când o va fi aflat, inima poetului va deveni un templu al iubirii sau cum spune el: „din mine va crește un taj mahal”. Poetul nu are niciun complex în a-și arăta sexualitatea în versuri, el strecurând cu tact fiorul erotic printre epitete, inversiuni, imagini idilice și un mesaj al dragostei către femeia iubită, viguros: „dau târcoale sfârcurilor  tale/ ca unor rupii lucioase/ voi cutreiera emisfera yin a ombilicului/ el va clipi cu gene de epidermă roz/ brațele tale vor deveni iederă/ picioarele o salcie înflorită încolăcindu-mă/ la sfârșit ne vom ascunde acolo unde noaptea/ prinde cu bule de ceară parfumată/ greierii” (shambala, p. 39).

Problematica poetului în societate, dar și a egoului poetic, a creației într-un cuvânt, produce poetului frământări și neliniști care radiază dincolo de detașarea pe care o are, aparent. În viziunea lui Laurențiu Belizan arta este ceva cathartic: „trec prin viață ca un somnambul/ din tot ce a fost a rămas în mintea mea doar un șir de cuvinte (…)/ lumină-i tot ce ating// sexul un simptom/ moartea leacul// (…) cu cât răul se expandează în lume/ crește poezia ca un fel de anticorp al umanității/ câtă frumusețe în fiara asta emanând involuntar poezie!/ (…) orgoliul de a fi poet/ seamănă cu acela al condamnatului la moarte care s-a lăsat feliat/ (…) amprenta lui organică a rămas nemuritoare” (încă o zi perfectă, p. 41).

Spontaneitatea lui Laurențiu Belizan este lăudabilă, modul cum scrie natural și firesc ca și cum respiră poezie, modul cum metamorfozează realitatea sunt dovada unei inteligențe lirice mai rar întâlnite. Nimic întâmplător în toate viziunile acestui autor care poate fi când copil, când adolescent, nebun, pictor, delfin, om mare, dar mai ales poet. Testamentul imaginar pe care îl lasă este dovada conștiinței propriei valori, a cuvântului care, fără efort, doar cu abilitate și har, va rămâne în urma lui. Este o moștenire culturală primită de la tatăl său, Alexandru Belizan, cel care i-a îndrumat primii pași în lumea mirifică a cuvintelor și cărților, și pe care o lasă mai departe posterității, prin poezia pe care o scrie: „aș vrea ca în ultima zi să mă întâlnesc cu voi toți// numai eu o să știu// veți avea ochii decolorați de nepăsare/ învârtindu-vă în jurul meu pe linia orizontului/ ca niște saltimbanci pe sârmă iar cerul ar deveni/ o vioară albastră cu o singură coardă” (sayonara, p. 59).

În spatele poeziei se află sufletul poetului. Poate nu este ușor să pătrunzi și să înțelegi sufletul poetului Laurențiu Belizan, având în vedere anvergura tematică, lexicul de care dispune, modul abscons de a se disipa în miile de metafore de multe ori calofile, dar dacă fiecare cititor va pătrunde în propriul suflet va regăsi și o bucată din sufletul poetului, căci prin volumul de față acesta lasă o urmă de necontestat în orice cititor care îl va decripta și care va fi mai bogat atât literar, cât și spiritual, după ce va fi închis paginile cărții.

Mi-a fost greu să aleg doar câteva poeme spre elucidare, cum greu mi-a fost să aleg metafore, comparații, epitete extraordinare, toate făcând dovada lirismului poeziei din volumul „Pareidolia”, pentru că întregul volum este esență. Fiecare poem în parte dezvăluie altă lume, este o altă provocare propusă cititorului. Ar trebui să scriu o carte să pot evidenția tematica amplă, spiritul creator atipic, ideile inedite. Spațiul unei cronici de carte este limitat. Probabil că l-am depășit, însă rândurile mele sunt o poveste despre altă poveste și aceasta are un nume: Laurențiu Belizan și cartea sa de debut „Pareidolia”.