Aboneaza-te la newsletter





Cum am ajuns cafegiu

Autor: Georgi Cristu

Februarie 2019

Cu destul timp în urmă, când eram copil, în urbea mea natală, ceva mai la vale de Alimentara lui Izet și Cinematograful „Lumina” (ajuns în aste zile o biată „grădină de vară”: fără acoperiș, cu pereții surpați și năpădit de buruieni) se deschisese la parterul magazinului universal, un „Bardezi” (chiar dacă nu mergeam încă la școală, învățasem toate literele alfabetului, numai cu cititul mă descurcam mai anevoie). Căznindu-mă să pricep înțelesul cuvântului abia citit, ridicai privirea spre cer, așteptând în zadar să-mi treacă prin țeastă vreo idee salvatoare. În fiecare dimineață, pe terasa bardeziului, stăteau așezați în jurul celor trei sau patru mese din fier, câțiva frizeri de la cooperativă și funcționari ai primăriei, bând cafele și comentând aprinși oareșce articole din gazeta Sportul.   

Fiecare argumenta în limba lui: frizerii în turcă, ceilalți în română și cu toate astea se înțelegeau perfect. Semnificația cuvântului „Bardezi” pictat cu litere mari de tipar pe geamurile vitrinei, am descoperit-o puțin mai târziu, când, după multe frământări, mi-am călcat peste mândrie și l-am întrebat pe tata. După un minut trecut în tăcere a pufnit în râs. L-am privit pieziș, puțin jenat, cu un zâmbet nehotărât, așteptând răspunsul. S-a oprit în loc, mi-a pus brațele pe umeri și mi-a explicat puțin stingherit, calm și sacadat: „Tată, sunt trei cuvinte scrise fără spațiu între ele”. La sfârșit mi-a zâmbit îngăduitor. „Curând, te vei descurca foarte bine singur”, m-a asigurat el.

Pentru că eram odrasla cea mare și mă pricepeam să aleg pâinea bine coaptă și să număr corect restul, ai mei mă trimiteau adesea pe mine la Alimentară. Acolo mă întâlneam cu mirosul acela de cafea proaspăt râșnită, care domina toată terasa până peste trotuarul de vizavi și parcă mă obliga să inspir rar și adânc, să-mi umplu plămânii cu aroma inconfundabilă ce nu te lăsa niciodată indiferent. La fel mi se întâmpla și în duminecele în care tata prăjea cafeaua verde în tamburul pe care i-l făcuse Nea Husein, un tinichigiu turc priceput nevoie mare.

Dimineața făcea un foc din lemne de salcie afară, în curtea păsărilor, într-o jantă de camion ce ținea loc de sobă; peste jarul format suspenda tamburul în care erau puse din timp boabele de cafea verde și îl rotea până când acestea se prăjeau uniform. După asta le lăsa la răcit o vreme și când erau numai bune, umplea râșnița și din pulberea fină adunată în sertăraș prepara într-un ibric mare de aramă două cafele cu caimac: una pentru mama și una pentru el. Boabele prăjite rămase le păstra într-un bol de porțelan cu capac așezat deasupra blidarului de unde, în fiecare dimineață, lua câte o măsură, o râșnea, făcea două cafele și după ce o savurau până la ultima picătură, plecau la muncă. Cantitatea aceea îi ajungea exact o săptămână.

Noi copiii nu aveam voie să bem cafea pentru că ne „agita”. Uneori mai scurgeam zațul din ibric și gustam că prea ne ploua în gură. Cafeaua pentru noi, copiii, se numea Unica și amestecată dimineața cu laptele din cană avea un gust aiurea. Era pentru copii! Tata avea dreptate. Când pofta de cafea adevărată îmi dădea ghes, treceam pe la bunică-mea dinspre mamă în drumul de la grădiniță spre casă. Locuia lângă școala generală și, aproape de fiecare dată, o găseam cu câte-o babetă din gașca ei trăgând la cafele de dragul ghicitului și al viitorului plin de surprize nebănuite. Copiii nu aveau nevoie de predicții și eram expediat urgent. Pesemne ceștile ei de cafea erau mai mici decât ale mamei (doar erau de ghicit, nu?) pentru că întotdeauna găseam în ibricul de pe aragaz cam două-trei înghițituri rămase parcă special pentru mine. Înainte să-mi iau tălpășița mă punea să-i recit musafirei câteva poezioare, învățate de la ea, nu din cele de la grădiniță, și primeam o bancnotă de un leu (că avea pensie de urmaș) să-mi cumpăr un șecher ori un cocoșel cu băț în fund de la Moș Izmail, care cobora zilnic de pe Cetate cu marfă proaspătă în cotiga trasă de măgăruș până în fața școlii.

Peste puțin timp a venit toamna și am îmbrăcat uniforma bleumarin de elev. În dimineața primei zile de școală, la micul dejun, am cerut și eu cafea, dar din păcate rămăsesem tot copil și a trebuit pe mai departe să mă mulțumesc cu surogat. Mai aveam de așteptat ziua în care voi ajunge la liceu.

Era în Postul Paștelui și mama se tot ruga de tata să se ducă la Cotul Pisicii unde aveau gospodărie mare niște cumetri de-ai noștri. Le cununaseră una dintre fete, pe Veronica. „Mergi măi, omu’ lui Dumnezeu, zicea ea, că n-am mai fost de la nuntă și ne-au trimis vorbă să trecem să ne dea scrumbie, că uite, duminică e dezlegare la pește ș-apoi mi s-a cam făcut poftă de-o scrumbie la grătar”. Cu greu, tare greu, tata se lăsa dus de-acasă, dar să n-o supere prea tare a zis: bine, merg și-l iau și pe cel mare (acela eram eu)! M-am îmbrăcat cu un costum nou, bleumarin, cel din toamnă nemaiputând fi purtat. Fără să mă privesc în oglindă (mă știam pe de rost), mi-am potrivit șapca de elev și așa gătit plecarăm împreună cu gând să trecem și prin Galați, să vadă și bunica Ana, ce nepot are, ajuns acum ditamai școlarul.

 

***

Zi mare, o surpriză plăcută pentru toată familia! Au întins masa și ne-au servit ceva ușor ca pentru oaspeți veniți de pe drum. Din meniu n-au lipsit cafelele lăudate cel mai abitir de toți convivii cu excepția mea că de, eram copil și trebuia să înghit în sec.

Sora tatei, tanti Tuța m-a întrebat dacă-mi place la școală. Răspunsul nu mi se părea simplu, dar ce era să spun de față cu tata? În mod insidios, bărbată-su a încercat să afle dacă am gagică. N-a apucat să-și termine fraza că tanti i-a și tras o palmă după ceafă, stopându-i brusc perorația și s-a trecut la următoarea întrebare. Bunica a vrut să știe ce-mi plăcea cel mai tare. I-am răspuns fără ocol și fără să trag de timp că ador cafeaua. Au râs cu toții, dar tata a venit cu colacul de salvare și m-a lăudat că sunt talentat și merg la Casa de Cultură, unde învăț să cânt la acordeon. Asta a făcut o impresie bună. Nu le-am zis că înainte de Crăciun, fiind cherchelit, tata mi-a cumpărat cel mai ieftin acordeon, o jucărie cu opt bași. Mereu a dat vina pe Moș Crăciun: că-i prea bătrân, ori prea grăbit și colac peste pupăză, nepriceput în ale muzicii, de parcă eu eram copil să credeam toate minciunile lui.

După ce s-a strâns masa s-au mutat pe balcon și iar s-au pus pe cafele; eu am rămas copil pe mai departe. La plecare, bunica a venit din urma noastră și, fără s-o observe careva, mi-a spus mai mult în șoaptă: „Uite, ține banii ăștia din partea mea – și mi-a pus în palmă treizeci de lei bine împăturiți – să-ți plătești orele de acordeon încă două luni, iar la vară când am să vin la voi vreau să-mi cânți un tangou. Ai priceput?” Pricepusem și i-am mulțumit. M-a pupat pe frunte și ne-am despărțit ca-n filmele indiene.

 

De la Palatul Navigației, cu o navă mică de pasageri, am traversat din nou Dunărea, la Grindu, un sat de pescari. De pe ponton, o doamnă din partea locului ne-a îndrumat și numaidecât am găsit casa cumătrului.

Am bătut în poartă și ne-a întâmpinat un bărbat zâmbitor, bine legat, cu un început de chelie și o șubă matlasată pe umeri; cu picioarele vârâte în cizme de cauciuc și mâinile în buzunare. Când ne-a recunoscut, s-a bucurat peste măsură și ne-a invitat să-i vizităm gospodăria demnă de toată lauda.

Într-un țarc lung alergau orătăniile cu puii ieșiți de câteva zile din ou. Deasupra sta întinsă o plasă de setcă să-i ferească de ulii și coțofene. Alături, două bărci proaspăt călăfătuite așteptau pe cavalete să se zvânte smoala. Doi cai frumoși priveau din grajd cu ochi mari și blânzi cum ne păzeam de-o cățelușă ceva mai mare decât o mâță (cu toate că pe poartă scria „Câine rău!”) și băteau nervoși pământul cu copita. Dincolo de cai, o scroafă enormă, mânjită toată cu nămol se scutura de cei zece godaci ce guițau de foame împrejurul cocinii. Cumătrul răsturnă un sac cu „mazăre” în troaca improvizată dintr-o anvelopă mare de tractor și-i potoli instant. Tata privi curios eticheta imprimată pe sacul de iută și-l întrebă de unde provine că prea seamănă a cafea.

„Păi chiar este cafea, dar noi nu obișnuim să bem”.

„De unde o luați, măi oameni buni, dacă vă permiteți s-o dați la porci?”

„Alaltăieri noapte – începu cumătrul să povestească – pe la al treilea cântat al cocoșilor, când somnul e mai dulce, mă trezi din somn duduitul puternic al motorului unui vapor. Se cutremurau toate geamurile din ogradă. Îmi trăsei pantalonii pe mine ca la armată și ieșii afară speriat. Când acolo ce să vezi? O navă cipriotă cu toate luminile aprinse ca un brad de Crăciun se căznea să iasă de pe limba de nisip adus de apă în larg, în dreptul cocinii. Au bătut apa cu elicea mai mult de o oră și tot n-au ieșit. Au început atunci să arunce din încărcătură peste bord”.

„Și-au reușit să iasă?” i-a venit rândul tatei să întrebe.

         „Ei, aș! au scos-o cu remorcherele. S-au muncit până la prânz. Eu l-am luat în barcă pe finu’ Pletea și am adus la mal câțiva saci, câți am apucat să pescuim până să-i ia curentul. La început și noi am crezut că-i mazăre”.

Din pragul ușii, vocea cumetrei se auzi, poftindu-ne în casă, la căldură să prânzim împreună; gătise tocăniță de cartofi și scoase o cană cu vin rece din beci. Cum să refuzi așa ceva? Mie, sincer, îmi plăcu mult vinul. Pot spune asta pentru că tata mi-a dat voie să beau un pahar să pot răzbi frigul de afară (norocul meu). La plecare, cumetrii au pus în rucsacul tatei o pungă mare cu scrumbii și o gâscă vie, bașca o damigeană de 10 l cu vin.

Cu voce blajină tata îl rugă pe cumătru să-i dea nițică „mazăre din Cipru”.

Cumătrul, fără să clipească, ridică pe umăr un sac și-l aruncă peste loitra căruței, căci în grajd mai rămăseseră vreo douăzeci. Înhămă caii și plecarăm cu căruța pe dig până la șoseaua ce ducea acasă, la Măcin. Altfel n-am fi putut duce atâta greutate. După ce-am coborât bagajele, ne-a îmbrățișat și ne-a chemat la vară cu tot familionul la o ciorbă de pește.

Amurgise bine când am ajuns acasă; mama ne întâmpină triumfal de parcă ne întorsesem dintr-o traversadă. Tata se apucă numaidecât de treabă; nu puse capul pe pernă până ce nu termină de curățat și pregătit toată scrumbia. Părea în culmea fericirii.

 

***

Luni dimineață, s-a trezit cu noaptea în cap și a întins „mazărea din Cipru” în magazie să se zvânte bine. Cum a ajuns acasă de la muncă s-a apucat de treabă, adică de prăjit boabele de cafea. Nerăbdător, după prima șarjă și-a preparat o cană. A gustat lichidul fierbinte și nu mai termina cu laudele și interjecțiile. Îmi venea să-i iau cana de cafea când nu era atent.

O săptămână a durat să termine de prăjit tot sacul. Boabele cafenii le-a pus spre păstrare în săculeți de pânză, în care mama ținea făina.

Eu am scos din fiecare săculeț câte un polonic cu boabe (ca să nu se observe), le-am strâns într-o pungă de hârtie și am plecat degrabă la bar. Fata care servea acolo era soră cu Tudorel, un coleg de clasă și am rugat-o să-mi macine cafeaua la râșnița lor mare. În câteva minute aveam punga plină cu cafea râșnită (mirosea atât de bine!). Cu o linguriță am presat cafeaua râșnită cât am putut de tare în două cutii goale de „Ness” și le-am ascuns în stiva de lemne din magazie. După ce plecau de acasă ai mei, beam o cafea mică făcută de mine și apoi o tuleam la școală. Lui frate-meu nu-i plăcea cafeaua, așa că nu exista niciun pericol să mă dea de gol.

 

***

La Casa de Cultură nu puteam învăța ce mă rugase bunica Ana pentru că taraful nu cânta tangouri. M-am gândit să vorbesc cu un lăutar mai tânăr, care nu cânta pe note. Îl vedeam des venind la sala de box de lângă mine. Am vorbit cu el și ne-am învoit pentru jumătate de kilogram de cafea boabe, să mă învețe să cânt un tangou al lui Enrico Macias, cântat la noi de Margareta Pâslaru. Și azi îl ascult în mașină la drum lung. Când obosesc, opresc în primul refugiu, îmi torn în pahar o cafea din termos și pun de două ori varianta originală: „L'amour c'est pour rien”, apoi, îmi continui drumul.