Aboneaza-te la newsletter





„De-a poezicerea”

Autor: Petruș Andrei

Martie 2019

Mi-ar fi plăcut ca noul volum de versuri, Ochii leului berber (Editura Grinta, 2018) al poetei Gabriela Ana Balan să aibă 101 pagini, pentru a citi mai multă poezie și a lărgi ideea de orizont, locul unde inima se întâlneşte cu mintea.

În această a patra carte de poezii, poeta menţionează cărţile anterioare, antologiile care o promovează şi premiile obţinute până în prezent, printre care şi cel acordat de Editura „Salonul literar” din cadrul Festivalului internaţional de creaţie Vrancea literară, 2017, pentru volumul „Moartea trece pe tuşă”, unde am fost împreună.

Despre poezia sa au făcut referire personalităţi de notorietate ale literaturii contemporane. Cât despre noi, rămâne cum am stabilit.

„Poezia Gabrielei Ana Balan este scrisă, de data aceasta în vers alb, dar este, ca şi în volumele de până acum, cerebrală, ludică uneori, modernă, sensibilă, uşor sentimentală, cu teme şi idei dintr-un evantai larg şi un registru stilistic pe măsură”.

Titlul volumului este inspirat de poezia omonimă, leul berber trăind în nordul Africii, „prin munţii Atlas”.

Numele titanului pedepsit de Zeus este amintit şi de geniul literaturii noastre şi universale, Mihai Eminescu, în capodopera sa, „Scrisoarea I”: „Precum Atlas, în vechime, sprijinea cerul pe umeri”.

Leoaica, în căutarea căreia porneşte Gabriela Ana Balan, ne duce cu gândul la celălalt zeu tutelar al poetei, Nichita Stănescu.

Leul, conform Dicţionarului de simboluri (Editura Artemis, Bucureşti, 1994) este simbol al dreptăţii şi garantul puterii materiale şi spirituale.

Capul şi partea anterioară a leului corespund naturii dumnezeieşti, a lui Hristos, iar partea posterioară care contrastează prin relaţia ei slăbiciune, corespunde naturii umane.

Ca semn particular, leul exprimă dualitatea antagonistă fundamentală a zilei şi a nopţii, a verii şi a iernii.

Poeta Gabriela Ana Balan elogiază însă ochiul leului berber.

Ochiul reprezintă simbolul percepţiei intelectuale şi are trei calităţi, ochiul fizic având funcţia de receptare a luminii, ochiul frontal, al treilea ochi al lui Shiva şi, în sfârşit, ochiul inimii, acesta receptând lumea spirituală. Mai este şi al patrulea, ochiul soacrei genialului Ion Creangă, cel care era aşezat la spate şi cu ajutorul căruia vedea ce fac nurorile atunci când ea dormea.

Dacă ochii fizici corespund soarelui şi lunii, cel de-al treilea ochi corespunde focului interior, fiind ochiul înţelepciunii.

Chiar şi sufletul are tot doi ochi, unul priveşte timpul, celălalt stă întors spre veşnicie.

Ochiul inimii este ochiul care îl vede pe Dumnezeu, dar şi Dumnezeul care îl vede pe om. Este mijlocul de unificare al lui Dumnezeu cu sufletul, a principiului cu manifestarea.

Pentru Gabriela Ana Balan poezia este întâi de toate suferință, iar poeta este „mal altei lacrimi”.

Din cuvinte obişnuite, dar poetice, izvor, ocean, lacrimă, ea face poezie, creaţia lirică fiind „strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea” (Mihai Eminescu).

Ființa care este cea mai aproape de inima ei îi face cele mai frumoase daruri, un toc, o călimară şi o coală de hârtie, motivată tot de un vis, anume acela că poeta încerca să îi spună te iubesc şi nu avea cu ce să îi scrie („Am visat”).

Jucându-se „de-a poezicerea”, un joc secund, barbian, poeta elogiază femeia: „femeia de la duş, femeia de la pat, femeia de la piaţă, femeia robustă din munţii Carpaţi”, și femeia misandră când este vorba despre bărbat, numai faţă de cel care vine uneori beat „de la curve” şi căruia ea îi şterge „urmele de ruj de pe guler”, sfătuindu-i pe toţi cei de teapa lui: „duceţi gunoiul, strângeţi cioburi, lipiţi viaţa la loc” şi mai bine „jucaţi-vă de-a poezicerea”, fiindcă „moartea nu o să mai vină, îi e teamă de poezie”.

De altfel, tema poezicerii, a poeziei şi a poetului este prezentă în întregul volum. („Poeţii”, „Fata care vinde cărţi”, „Alice”, „Să poezim”, „O carte cu numele meu”, „Cartea de Amin”, „Poetul se ucide cu uitare”). Şi ori de câte ori „Regina de gheaţă” se joacă „De-a poezicerea”, își poate spune cu toată convingerea: „Azi m-am trezit frumoasă”, fiindcă este doamna poeziei care rămâne, şi nu „Doamna care trece”.

Dacă omul este o frunză: „Şi cine s-ar opri să plângă/ O frunză veştedă-n cărare/ Când codrii freamătă alături/ Şi râd în răsărit de soare?” (O. Goga), poeta este o „frunză de cristal”.

Felicitările se cuvin şi traducătoarei în italiană, fiica poetei, Denisa Balan.

Gabriela Ana Balan lasă o fereastră deschisă spre inima sa şi cheia sub preş pentru ca noi, cititorii, să putem intra în casa poeziei sale. „Atunci când mi-e teamă, scriu”, mărturiseşte poeta, iar mie, când mi-e teamă, citesc poezii de Gabriela Ana Balan, ceea ce vă sfătuiesc şi pe dumneavoastră să faceţi.