Aboneaza-te la newsletter





Sufletul își visează nemurirea

Autor: Daniel Mureșan

Aprilie 2019

Închipuirile sufletului sunt la fel de întinse ca şi vieţuirea… Să privim la şirul nesfârşit al dorinţelor, iubirilor, respingerilor, superstiţiilor. Să ne amintim de inspiraţia divină a sufletului sau la momentele sale de repaus, de răzvrătire.

Pe ce cale o va lua sufletul? Depinde de mulţimea intereselor, de constrângerile societăţii, acestea din urmă neajungând niciodată la suficientă înţelegere pentru a-l putea proteja.

Cu greu se lasă cunoscut sufletul… Îi credem căile fixate, repetabile, nefiind decât rareori la curent cu pericolul schimbării. Nu-i de mirare, cu atâtea procese intelective, afective, voliţionale… Adesea preferinţele i le induce moda, imitarea. Momentele ce urmează să-şi verifice valoarea apar după ce ne-am făcut alegerea. Sufletul e mereu în căutarea călăuzei nemuritoare.

N-o să le placă sentimentelor, trăirilor noastre, de multe ori, controlul cuvintelor, al raţiunii, dar prezenţa acestora din urmă, îndemnul de a mai gândi o dată, aduc lămuriri în ordinea importanţei. Îţi sunt puse în faţă exemplele personale nereuşite, mai ales repetarea aceloraşi erori… intervine măsura greşelilor ţinute minte.

Ne gândim cu pioşenie să aducem mulţumiri gândirii, care, suferindă, ne spune că nu ne poate susţine în orice condiţii emotivitatea, acuzele, ţipetele. Vă rugăm nu vă mai înmulţiţi voi firile colerice… Oricum, v-aţi extins hotarul peste măsură! Mai degrabă reeducaţi-vă, lucraţi la răbdare, aşteptați la rând, faceţi-vă, faceţi-ne viața rezonabilă.

În faţa spectacolului lumii, cu bunele şi relele sale, sufletul ia seama, îşi arată iubirea, durerea… Atâtea stări, pe care nu prididesc a le surprinde nici creaţiile literare, creaţiile celorlalte genuri ale artei. Marele nostru pictor, Nicolae Grigorescu, în lucrarea sa ,,Prizonierii turci”, ne prezintă două chipuri umane în stări sufleteşti cu totul diferite, opuse, datorate aceleaşi situaţii, războiul. Unul dintre prizonieri este încruntat, revoltat, neînțelegând că a fost un obiect folosit în interese ce i-au fost străine… Celălalt este îndurerat, gândindu-se poate la nedreptatea războiului, la cei lăsaţi acasă, la viaţa lui chinuită.

Am conchis, dar revenim mereu asupra mersului întortocheat… Avem preferinţe, nevoia de visare, după înţelegerile pe care le au sufletul şi mintea şi atâtea emoţii princiare, satisfacţii amânate, fiindcă au fost inventate calendele greceşti.

Sufletul priveşte, îşi arată dovezile, pretenţiile iubirii, apoi se repetă. Pare, în privința lor, că a reuşit, dar confirmarea trebuie aşteptată. Visul e actual, neîmplinit şi împlinit, după expresia care nu obligă la nimic, adică la infinit.

,,Fericirea este starea unei fiinţe raţionale în lume, căreia, în întregul existenţei ei, totul îi merge după dorinţă şi voinţă, şi se bazează deci după acordul naturii cu întregul ei scop, precum şi cu principiul esenţial de determinare al voinţei ei” (din Critica raţiunii practice a lui Kant).

Însă nu îi poate veni omului totul după dorinţă şi voinţă… şi nici nu poate fi în acord totul cu voinţa naturii, aşa că sufletul are mereu la ce să viseze…