Aboneaza-te la newsletter





Constanța Buzea – sistematică și moralizatoare

Autor: Daniela Apostu

Mai 2019

„Constanţa Buzea rămâne o poetă a neliniştii, angoasei şi dezagregării fiinţei sub apăsarea suferinţei” (Nicolae Manolescu). 

Poezia de debut este una asemănătoare cu cea a lui Bacovia, „fără poză, fără instinctul ludic atât de puternic... și tot ca la Bacovia, poezia este act de exorcizare a morțiiˮ[1].

Poeziile sale au ca teme principale iubirea și maternitatea, teme specifice femeii. Poeta evidențiază durerea printr-o clară accentuare sau intensificare a lucidității. Constanța Buzea a încercat să descopere echivalențe mitologice, însă „invocația autoarei este să vorbească numai despre sine, pentru sine și numai despre ceea ce a trăit direct, fără alte asocieri culturale. Autenticitatea trăirilor se face prin „limbajul elementar, sintaxa greoaie, imperfecțiunea metodicăˮ[2].

Volumul, Răsad de spini, apărut în anul 1973, este semnificativ, titlul însuși conține un oximoron și se observă apropierea de referințele biblice. Maternitatea și iubirea sunt pe aceeași scară în creațiile poetei, așa cum am mai amintit.

Ultimele volume conțin poezii cu o structură clasică, iar o învățătură morală este regăsită aproape în toate poeziile. „O șăgălnicie dogmatică, un panteon mitologic și etnologic țin loc de religiozitate în aceste disimulate învățături pentru delfiniˮ[3].

Volumul, intitulat sugestiv Pelerinaj (1997), s-a dovedit a fi o carte de învățături, operele sunt asemenea unor rugi, dar nu de tipul psalmodic. Îngerul este simbolul biblic ce vine în spațiul teluric, acesta împrumutând din trăsăturile omului.

Pătimirile, suferinţa ca rit o îndeamnă, amestecând timpurile, să se refugieze în trecut: „Dacă m-auzi/ ascultă-mă-n trecut”, spune cea fără-de-loc, deşi s-ar dori, pururea fixată, în acel/„acest loc”. Or, călătoria sufletului înseamnă o regresie râvnind inocenţa, paradoxal, prin spiritualizare. Asta e calea pe care şi-a ales-o Constanţa Buzea, râvnind aşteptatele „cuvinte de vis”, cele care – odată transcrise – învelesc „în literă îngerească realitatea”. O realitate care – ca o carte deschisă – dovedeşte „practici haotice”, pendulând între visare şi vrajă, recuperând „pulberi vechi”. Şi, desigur, ipostazierile departelui, sub impuls ascensional însă, pentru a prinde acel „înţeles cu sâmbure tare”[4].

„Constanța Buzea este, poate, cea mai profundă poetă a limbii române, cu versuri de o nebănuită amploare în desfășurările stilistice, cu îndrăzneli poetice de o prospețime aparte, cu deschideri spre aforism și expresie modernă, dar și spre versificația de tip clasic, cu eliminarea adesea a punctuației, ca într-un discurs în surdină, cu viziunea triunghiului sacru ce-l are în vârful cel de sus pe Dumnezeu, adevăratul «leac pentru îngeri», cum poeta însăși spune” (Andrei Păunescu).

Poezia Constanței Buzea este una personală, de o muzicalitate „perfectă”, de o frumuseţe „aidoma unor crini regali”, în care calofilia pare uneori să triumfe, criticul literar Nicolae Manolescu considerând-o „cam prea frumoasă”. Uneori, poezia ei este o revelaţie clară a singurătăţii de nedepăşit, alteori, e o lirică ambiguă.

Mistica poeziei operelor sale evidențiază o ars poetica absolută și
amintește de invocarea din Sfânta Evanghelie a lui Marcu: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele” (cap. 9, versetul 24). 

 

[1] Aureliu Goci, Geneza și structura poeziei românești în secolul XX, ed. 100+1 Gramar, București, 2001, p. 344.

[2] Ibidem.

[3] Idem, p. 346.