Aboneaza-te la newsletter





Poezii

Autor: Costel Stancu

Iunie 2019

*  *  *

Ieșim din valuri. Eu-bărbat, tu-femeie. Fiecare
își ia jumătatea lui de pește și
umblă prin lume să o reîntregească.
Pescar bătrîn, timpul rîde. Știe că e zadarnic.
Ne cheamă înapoi, îi ignorăm semnele 
ca pe ale unui naufragiat ce simulează înecul.
Ne risipim. Viața pare
un fruct uriaș cu oameni în loc de sîmburi.
Îl tăiem și nu găsim nimic înlăuntru-i.
Ce să împărțim și cu cine cînd sufletele ne-au rămas
în scoica adormită pe fundul apei?

 

*  *  *

Iar mi-e milă de învingător.
Pentru el lupta s-a încheiat,
nu mai are pe cine provoca.
Își privește rănile
ca pe niște fotografii vechi.
Oftează. Mai lungă-i durerea sa
decît a celui învins 
– o cursă de cai orbi
ce și-au aruncat călăreții din șei
și continuă să alerge
mult timp după ce au trecut
linia de sosire.

 

*  *  *

mișc pămîntul
sub perechea de zaruri

ele se trezesc,
încep să se rostogolească
aidoma unor saltimbanci

pierd mereu și mă bucur,
dacă aș cîștiga o singură dată
ce sens ar mai avea jocul?

degeaba îmi dezlegați 
mîinile ochii,
degeaba adăugați zarului
încă o față

eu voi pierde cu aceeași,
neînțeleasă, voluptate.

 

*  *  *

Bat tobele. Deasupră-mi
– ușoară, parfumată petală de cais –
ghilotina.
Nimeni nu-și amintește de ce am fost condamnat.
Oricum n-ar conta. Victima e aleasă
la întîmplare. Vinovată sau nu,
spectacolul trebuie să fie deplin.
Mulțimea, vă plîngeți voi, a devenit pretențioasă,
aproape imposibil de mulțumit.
Vă temeți pentru viețile voastre, firește.
De aceea insistați ca totul să iasă perfect,
îmi cereți chiar ajutorul…
Aș crede că sînteți nebuni 
însă, privindu-vă, descopăr în gesturi
blîndețea grădinarului
atunci cînd își îngrijește floarea preferată.
Cu timpul înțelegeți și ați face orice să prelungiți
clipa ce o mai am de trăit. 
Mulțimea se plictisește repede. Mîine,
unul dintre voi, cei rămași, va fi
alesul.

 

 

 

*  *  *

Ești bărbat de acum. Porți cuțit de vînătoare
și pușcă. Te prefaci a fi uitat de copilul
ascuns în podul casei. Visele lui
îți par rușinoase. Astăzi pleci singur la drum,
fără teamă, totuși
ți-ai umplut buzunarele cu firimituri de pîine.
Pășești hotărît, ai auzit că inima pădurii
e într-o mură coaptă pe întuneric,
ești nerăbdător să o culegi și să o 
pui sub limbă. Dar
prea devreme se înnoptează. Altădată
ziua ținea pînă la sfîrșitul călătoriei,
mai rămînea timp și pentru amintirile tatei
despre întîia lui vînătoare. Îți pipăi buzunarele,
unde s-au risipit atîtea firimituri?
Privești împrejur. Nimic, nicăieri.
E liniște ca-ntr-o umbră de copil adormit.
Te sperii, ai da orice să auzi
o creangă ruptă, un urlet de lup
sau măcar rîsul umilitor al tatălui
trezindu-te. Să fugi acasă și să te ascunzi,
încă o vară, în pod.

 

*  *  *

Nu te-ai săturat să cauți răspunsuri
în praful de pe tobă? Ridică privirea:
omul e el însuși doar în uitarea de sine.
Deschide-ți apoi inima. Ce sens are să păstrezi
calde, la nesfîrșit, așternuturile singurătății?
Să scormonești pămîntul parcă
ți-a fugit iubita cu un greier?
Oprește-te, ai mimat destul.
Ia-ți îndoiala și umblă!
Te vei prăbuși des, nu renunța
– poamele căzute sunt cele mai dulci.
Cu timpul, ai să te regăsești în rotunjimea lor
imperfectă ca la început, în pîntecul mamei,
nesătul să te tot naști.

*  *  *

Golesc pahar după pahar și îl înjur pe Dumnezeu.
El e răbdător, nu-mi preface vinul în apă.
De i-aș cere, l-ar înmulți. Ca întotdeauna, îl învinovățesc 
de greșelile mele. Tace. În palma sa se adună
păsările și cerșetorii să-și împartă – tustrei – cîștigul.
Ce-mi pasă mie? Golesc pahare, să uit.
Cui nu i-a venit așa, deodată,
să-și scoată inima din piept
și să arunce cu ea în cer
ca-ntr-o vitrină cu lucruri de preț
pe care nu le pot dobîndi muritorii?