Aboneaza-te la newsletter





Poeme

Autor: Oana Glasu

Iunie 2019

poemul şarpe

 

un opt încolăcit al alcoolicilor intraţi în bodega
din curtea spitalului: iată-i uitând drumul spre morgă
 

aproape de noi

(ceva de culoarea oaselor
vorbeşte în neînţelesuri)
mai sus, spre deal,

biserica sângele-l curăţă în

nuanţe de roşu şi

gardul de aripă crescută în

clavicula mortului neîngropat
e semnul pe care

şarpele nu-l face

la plecare.
 

peste drum, vitrinele curg de 
proaspăt greu vandabil
(administraţia dă faliment 
în lipsa preţului pe 
suflet)

în cutii de metal

doar moartea îngheaţă

veninul

din pahare cu gura în
jos
după ora închiderii
respiraţiei

 

 

dama de roşu, 13

 

prin fereastra deschisă a ceasului
văd mâinele
pe care nu vreau să-l tulbur
cu gândul în care

nimeni nu se aude
nici viaţă
nici moarte.


miros de lut respiraţia mea
tăcută
numără anii adunaţi pe
drumul dintre umeri

(pe care te plimb de mâna
tânără)

mă petrec 
floare scuturată 
în toamna mea
în jocul tău din care

lipseşte dama
pierzi şi lacrima îmi caută trupul
absent şi aici
timpul ne învinge.

 

suntem biete mângâieri
atât cât mai ştim 
plutim cu aripi de împrumut 
în irealitatea sărutului 
ca întâmplare.
 

 

decembrie devreme

               

sub genunchii mei se pierde lumina
trădată de umbre
recitesc scrisorile arse la colțuri
jumătate cuvânt
jumătate semn de-ntrebare în care mă-ascund
o cutie de chibrituri
în care târziu îmi voi chiti oasele
grele
și eterne amintiri
închid în tăcerea
din spatele cornului
ce răsună-n pustiuri
mă ninge lumina
și pot recompune cuvântul
din urmă
din colțuri
sau de la-nceput
întreg
cum strălucirea iernii-l lăsase
înainte să mă plec
rugându-te: ridică-mă

să ating vârful verdelui!

 

 

rubine

 

femeia cu tălpile goale
umblă pe trotuare desenate

cu cretă colorată
îşi şterge mâinile ude de
poalele rochiei
lungi
respiraţii absente o înghesuie
spre tăişul din care

nimeni nu se întoarce
în spatele desenului
praf colorat de

durerea
toamnei învinse

de plânsul roşu

al călcâiului ei de

femeie topită

în căldura voalului

ce-i taie tăcerea
preţ de atâta secundă
cât un sfârşit

 

 

virgule rotunde

 

în cercul nostru exclamaţiile
stau pe scaune
punctul e singura libertate a
poveştii care începe aşa:
te voi iubi până la sfârşitul razelor!
 

în umbre intrând
cuvântul vertical 
urcă şi
întrece înserarea acolo unde
albul curge invers
fără a păta

memoria zilei

 

pune tu cercul între
simplitatea virgulelor şi 
prinde-l de mijloc
apoi ia-mă de mână
la coborâre
înveleşte-mă la
marginea lui zero
cântă-mi acolo
cântă-mi povestea
aşa cum începea!

 

 

antiaeriană

 

ninsoarea se înghesuie 
pe umerii bisericii
cum umbrele își caută
dedesubtul luminii
perechea
în fiecare lună,
miercurea,
sirenele anunță 
înălțări de îngeri
și coborâri sub pământ.

deasupra iernii,
toate degetele desperecheate
își găsesc libertatea
renunțând la bijuterii.

 

 

vine o vreme

 

când gândurile rătăcesc prin

rănile toamnei
venind de departe
n-au taine nici

vise
despart morţii cuminţi
de viii cu oasele

frânte
păsări verzi din hârtie
noi

numărăm lumi albe
în rătăciri de trup
înecându-ne gândul
apoi 
punem toate aceste lucruri
la punct

 

 

confesiune

 

povesteşte-mi despre frica de ea şi

frigul din tine

mărgineşte distanţa ce

îneacă dorurile cu

nisip cald ce-ţi arde

inelul

citit de biserică.

pleci şi vin în aceeaşi

culoare

negru-abanos

ce-aşteaptă să sece privind-o

în doi

ne vom întoarce

să închiriem

toată această apă pentru

corabia imaginaţiilor noastre.

 

 

onirique

 

dacă aerul acesta curat

mă va lăsa să dorm

te voi visa pe tine

iubindu-mă

mă voi lupta cu spiritele şi

elefanţii cu aripi

să lase abisul deschis

să intre lumina

în miezul vocalei şi

în golirea de vină

ţi-am întâlnit iubirea

dar nu am visat-o

să ştiu

în ce sensuri se îndreaptă

unde s-ar opri să bea apă

lângă da şi nu

distanţa dintre două vise

e doar un somn

gri.