Aboneaza-te la newsletter





Artistul, reflectarea, proporțiile

Autor: Daniel Mureșan

Septembrie 2019

Artistul este importantul organizator, creator, cel care se ocupă de potrivirea părţilor într-o modalitate proprie genului de creaţie pe care-l slujeşte (de exemplu pentru artele plastice: potrivirea liniilor, culorilor, dimensiunilor, a unor norme artistice verificate, legităţi decorative, îmbinarea vopselelor pentru a deveni culori). Respectarea proporţiilor face parte din pregătirea artistică, dar şi dintr-o nouă transfigurare a realităţii înconjurătoare…)

Realitatea expusă creaţiei oferă interpretări în funcție de unghiul din care o priveşti, după contemplarea proprie, după modul personal, din care face parte şi încântarea cu care priveşti expresivitatea… exerciţiile de observare în faţa simezelor...

În general, recunoaşterea în artele plastice (în acele imagini ale lumii reprezentate) are o importanţă specială pe latura eteronomă. Pentru mulţi valoarea, însemnătatea operelor de artă plastică se confundă cu subiectul ce a devenit lizibil, o poveste convingătoare. Sigur că în şcolile de artă se porneşte de la anumite modele, de la redarea lor, ca o notă a exigenţei impusă de interpretare… Urmează păstrarea pentru unii a acestei linii, să-i zicem naturaliste. Alţii, poate pornind de la o mai mică plăcere pentru conformitate, secundată şi de o mai mică înzestrare în a reda asemănarea – chiar după cum au înţeles cu anumite ocazii, în calitatea de dascăli – ţin preponderent lecţii de desen liniar, adică peste cerinţele programei. De ce? Pentru a nu fi influenţaţi, prin observarea lucrărilor elevilor, în propriile lucrări. Dar poate aduce această neregulă un succes mai mare? Unele reguli se învaţă cu uşurinţă, de pildă măsurarea cu un creion, ţinut vertical în mâna dreaptă întinsă, a diferitelor segmente ale corpului uman, ale componentelor unor naturi statice în transpunerea lor în schiţa care va rămâne eboşă până la finalizarea lucrării. (Exerciţiul cu măsurarea proporţiilor şi transpunerea lor este de o mare importanţă… Cred că explicaţii suplimentare ar putea fi supărătoare.)

Care este raportul dintre lungime-lăţime, poate şi înălţime, acceptat ca fiind de cea mai mare frumuseţe? Acesta e dat de numărul: 1,618033…, un număr iraţional, cunoscut încă din antichitate, iar din secolul XIX e numit „secţiunea de aur” sau „raportul de aur”, sub forma de graţie: 5/8; 13/8; 21/13; 34/21 ș.a.m.d., utilizat, în general la dreptunghiuri, la raportarea lungimii faţă de lăţime, la dimensiunile caietelor, a blocurilor de desen, în construcţii de biserici, monumente etc.

Artiştii au muncit mult pentru a ajunge la nişte particularităţi, apoi au încercat mai multe stiluri, cu dorinţa de a li se recunoaşte originalitatea, de a-şi impune creaţia, propria cultură, disponibilitate artistică.  

Subiectivitatea artistului, din orice gen de creaţie, sufletul ce-i promovează emoţiile, lirismul, sentimentele trăite într-o expunere, e firesc să prezinte şi o comunicare lizibilă. Perceperea acesteia în diferite grade este o altă problemă.

Pentru a primi mai mult adevăr din partea creaţiilor, pentru a le simţi mai mult mesajul, intenţiile, convingerile unui mare poet, scriitor, plastician, muzician, interpret, ar trebui să ai cu aceşti ziditori ai frumosului un minim fond comun de pregătire, preocupări, să-i frecventezi, cel puţin să-i înţelegi în modul de a privi viaţa, epoca, trăirile, particularităţile... Evident, începând cu înţelegerea specificului domeniului acelui limbaj. Aprecierile noastre poartă grade de înrudire, similitudini şi diferenţe considerabile (până la păreri în totală opoziţie). Şi atunci de ce nu renunţăm la această modalitate subiectivă şi derutantă a adevărului? Reflectarea artistică, adevărul ei sunt cerute de locul pe care-l ocupă arta în viaţă, de complementaritatea pe care o aduce adevărului ştiinţific, cunoaşterii în general, de aportul ei major la spiritualitate.

Atâtea caracteristici, note cum sunt cele menţionate, privind realizarea lucrărilor şi/sau a receptării acestora pot fi socotite de ordin esenţial ori secundar. Toate depind de locul pe care-l ocupă în viziunea artistului, de talentul său, iar pe de altă parte de cultura, de acceptarea celor cărora se adresează…

Sigur că în orice lucrare e necesar şi un anumit curaj, la fel în receptarea operelor ce reprezintă artele frumoase. 

Immanuel Kant ne spune în Critica facultăţii de judecată: „Cel care se teme nu poate judeca sublimul naturii, aşa după cum cel care nu este dominat de înclinaţie şi dorinţă nu poate judeca frumosul”. „Sublim este ceea ce, prin simplul fapt că-l putem gândi, dovedeşte facultăţi ale sufletului care depăşesc orice unitate de măsură a simţurilor”.

Artele – pentru a surprinde specificul binelui, dreptăţii, a sublimului, urâtului – caută şi uneori găsesc echivalenţe prin alegerea unor momente pe care le înalţă la nivelul reprezentativităţii. Exemplele sunt multe, începând din Antichitate până astăzi. Să ne amintim de reprezentarea prin sculptură, pictură, ceremoniale religioase, ritualuri, a marilor iniţiatori de religii: Buddha, Iisus Cristos, Mahomed, unor zeităţi din mitologia greacă și din cea romană. Pentru a da doar un exemplu, să privim capodopera, mesajul purtat de lucrarea marelui creator Leonardo da Vinci, „Cina cea de taină”.

Literatura, arta dramatică, muzica, baletul, cinematografia, spectacolele (care fac sincretismul între genuri distincte, reuşind comunicări, imagini de o transpunere totală, cu sunete, culori, mişcare) sunt memorabile, vin cu remanenţe, exultare, ţin să ne cucerească pe întreg timpul vieţii…