Aboneaza-te la newsletter





Evadare din Gri

Autor: Cristiana Sabou

Septembrie 2019

Nu am găsit niciodată un miros, un gust sau cel puțin un sentiment pe care să-l pot asocia vieții însăși. Nici măcar nu cred că am căutat cu înverșunare o experiență care să-mi permită să simt cu adevărat, asta dacă într-adevăr sunt capabil de a simți. Planeta pe care m-am născut nu poartă un nume, ci doar un număr, iar locuitorii ei, printre care mă aflu și eu, nu sunt considerați ființe, ci la fel precum astrul care ne găzduiește viața, primim întâi un număr. Nu pot înțelege prea bine noțiunea de nume, iar acest lucru se datorează faptului că nu am auzit decât zvonuri cum că alte locuri primesc, în loc de cifre așezate cuminți într-un șir tern, o adunătură de semne rotunde și neregulate, ce înfloresc într-un nume. Nu am văzut flori niciodată, deci probabil nu sunt în măsură să vorbesc despre „a înflori”, căci aici, pe Planeta 1107 nu există decât un praf gri, care acoperă ținuturile, iar cel mai interesant lucru e că arătăm cu toții la fel. Nu voi minți, spunând că e confortabil, întrucât un anume 006 se va supăra amarnic dacă este încurcat cu un 007. Copilăria, dacă o pot numi astfel, nu păstrează nicio amintire, deci este un timp imemorial pentru toți dintre noi, fiind astfel un lucru foarte ciudat. Suntem așezați într-o cameră de plastic de culoare gri, unde trăim o anostă existență solitară, evident, iar pe zi ce trece, primim un număr cât mai mare de pastile gri, care ne transformă pe toți în unul și același.

Asta nu contează, oricum, am început prin a mă pretinde filozof, vorbind despre viață, iar acum am ajuns să dezvălui detalii despre mine însumi. Este adevărat că nu pricep în ruptul capului cum să simt sau cum să trăiesc. Mereu am crezut că viața nu înseamnă decât să te naști, nimic mai mult. Ce ar putea fi mai frumos sau mai urât decât griul?

Astăzi, însă, cred că am făcut prima greșeală săvârșită de oricare dintre locuitorii planetei noastre. Am uitat să merg acasă după muncă, am simțit de parcă nu mai cunoșteam drumul către clădirea cu numărul 73150. La fel ca locuitorii, și străzile au arătat la fel de când mă știu. Nu sunt sigur dacă greșeala mea s-a datorat oboselii sau pur și simplu am fost sortit unui alt destin, însă am simțit amintirea casei mele deteriorându-se și îmi părea că nu am fost cu adevărat acasă niciodată. Așa că, mi-am confundat căminul cu o încăpere obscură, perfect camuflată în peretele de lângă biroul meu de la muncă. Mi-am ciocnit stângaci umărul de acea suprafață bizară și am căzut într-un loc ce părea a fi situat în afara Universului. Primul gând a fost că am încălcat prima și cea mai importantă lege a planetei mele: „Să nu vezi altceva decât gri, să nu simți altfel decât gri și să nu trăiești diferit de gri!” Lumea aceasta era departe de a fi gri, iar deja simțeam cum încep să mă înstrăinez de propria mea planetă. Cerul pe care îl știam pictat într-o singură culoare, era înecat într-o nuanță al cărei nume nu-l cunoșteam, dar părea atât de imaterial, încât am decis să-i dau numele „ireal”, iar atunci am simțit cum ochii mi se curăță de gri. Mi-am îndreptat apoi privirea spre pământ și îmi părea atât de viu, căci era acoperit de un fel de strat împărțit în mii de fire ascuțite, ca și cum viața însăși plănuia să mă invadeze, croindu-și astfel drumul. Culoarea acestui strat urma să poarte numele de „increat”. M-am apropiat apoi de niște construcții bizare, care se plămădeau din pământ, urmând să se înalțe către cer. Dar de ce erau cerul și pământul conectate astfel? Părea că acele lucruri sunt un labirint decorat cu increat și o nouă culoare solidă pe care am botezat-o „scăpare”.

Existau, cu siguranță, și în această lume, drumuri ce uneau destinații, însă erau gri, iar dintr-odată m-am simțit înapoi acasă. Nu putea fi asta, doar mă aflam pe o altă planetă!

Îmi purtam cu greu pașii pe aceste locuri, îmi era atât de greu să merg. Acasă aveam încălțări care ușurau mersul, dar nu păreau să funcționeze aici. Curând am întâlnit un prim locuitor al acestui nou spațiu, așa că l-am întrebat pe planeta cu ce număr ne aflam. El a izbucnit într-un zgomot vulgar și nedefinit, spunând:

- Nu știu numărul, însă planeta e T-E-R-R-A.

L-am surprins aruncându-mi o privire dezaprobatoare, iar apoi ochii lui de culoare ireală s-au îndreptat înainte, iar drumurile noastre s-au despărțit. Nu știu dacă am înțeles prea bine, însă acest loc avea două tipuri de creaturi care își spuneau femei și bărbați. Am înțeles atunci că ei trăiau într-o lume a extremelor, pe când planeta mea nu permitea decât un singur gen, și anume, cel neutru. Diversitatea mi se părea pe cât de fascinantă, pe atât de obositoare. Cum puteau aceste ființe iubi sau urî, zâmbi sau plânge? Se numeau oameni, dar cum au ajuns la acest nume?

Am aflat mai târziu despre apă. Se pare că nu e altceva decât centrul vieții pe planeta aceasta. Fără apă, ființele nu sunt vii și se sting mai repede decât apusul, pe care l-am experimentat întâi, tot pe această planetă. Dar de ce agonizez? Mă îndrept spre atâtea direcții necunoscute și sunt prins într-o tiradă neobosită de sfârșit și început, iar eu nu pot controla nimic. Aici există zile și nopți, dar eu nu am trăit decât în durerea unei ceți apăsătoare care nu indica nimic. Aici am învățat ce e frigul și căldura, pe când eu nu trăisem decât un singur anotimp. De ce nu am învățat să zâmbesc până acum? Am auzit pentru prima dată despre soare și lună, dar nici acum nu înțeleg pe deplin ce reprezintă. Nu pot defini soarele decât ca pe o formă rotundă, la fel și luna, dar de ce nu pot vorbi mai mult?

Nu urma să mai revin pe Planeta 1107. Am decis să rămân aici, ca să învăț să fiu un om, deși nu aparțineam acestei specii. De ce ei au șansa unei existențe fericite, deși e tragic de scurtă? Am obosit să mă întreb despre viață, căci urma să o trăiesc pe cea de aici. Am învățat să mă bucur de răsărit și de asfințit. Mi-am luat ceva ce se numește „dicționar” ca să pot înțelege această lume și nu contenesc să fiu uimit de ea. Chiar acum, răsăritul pentru mine nu înseamnă altceva decât ceea ce pământenii numesc eliberare, iar apusul e agonia dulce a sfârșitului. Descoperind lumea, am ajuns să înțeleg ce înseamnă apa, întrucât eu însumi am devenit dependent de ea. Am înțeles că e prima mea cale de a-mi pierde lumea, iar asta intenționam să fac până când, universul pe care am ajuns să-l iubesc atât de mult mi-a fost luat într-o secundă. Am fost dat dispărut, acasă, pe planeta mea. Am uitat că nu ne era permis să lipsim de la muncă nici măcar o zi. Atunci i-am văzut pe cei gri, cei cu numerele 134 și 876. Privirile lor gri, hainele și pielea mă făceau să mă pierd. Cum au reușit să mă găsească? M-am asigurat să schimb totul la mine. Am vrut cu disperare să mă înlocuiesc, dar nu mi-am șters urma suficient de atent.

Am fost binecuvântat cu această șansă și am descoperit o nouă lume, însă totul s-a prăbușit la fel de ușor precum florile de cireș, un imperiu spulberat... Am încercat să mă agăț cu disperare de frumusețea de care am fost înconjurat, însă o singură vorbă a ieșit din gura celor care îmi legau mâinile la spate:

- Ești așteptat acasă!

Îmi spunea asta cu un zâmbet fals pe buzele gri și am înțeles că urma să fiu pedepsit, dar întoarcerea însăși devenise pentru mine agonie. Mi-am făcut un suflet și urma să-l spulber, mi-am pictat o inimă și trebuia să o colorez pe toată în gri din nou. Era pentru prima oară când am priceput adevărul despre Planeta mea. Nu eram speciali în niciun fel, ci trăiam suspendați între negru și alb, întocmai precum culoarea care ne acoperea Lumea.

Nu am luat decât un suvenir din acest loc, am cules rouă de pe frunze și am luat din apă dintr-un râu, cât pentru o săptămână. Plănuiam să îmi păstrez viața cea reală încă șapte zile. Șocul întoarcerii a fost mai greu de suportat decât despărțirea de locul care a ajuns să-mi fie casă. Nu locurile s-au schimbat, pentru că acolo nu se schimba nimic niciodată, ci eu eram cu totul altul. Greșeala mi-a fost iertată, a fost prima mea abatere, dar eu nu am izbutit să mă iert pe mine însumi pentru că nu am luptat mai mult pentru a rămâne acolo. Voiam să mai admir măcar o dată labirintul „increat” și cerul „ireal”.

Am revenit în casa mea rece după scurt timp de la întoarcere. Am privit în jur și aproape că am înțeles de ce am uitat-o. Cum aș fi putut reveni într-o cutie din plastic care îmi inunda întreaga ființă cu nevoia uitării? Am luat apa și am ezitat din a o bea, am luat un strop din rouă și l-am așezat pe geamul gri. Credeam că ochii mă înșală. Fereastra mea prindea culoare, o nuanță complet diferită de gri, ca și cum cerul și soarele s-ar fi unit, dând naștere libertății. Am colorat astfel întreaga cameră, la sfârșit nu am mai simțit golul care îmi acoperea sufletul. Privirii noastre i-a fost injectată iluzia de gri. Acum, ochii mei purtau culoarea apei și nu voiam să-i mai închid. Mi-am mulțumit mie însumi pentru că mi-am amintit de ceea ce am văzut acolo. Oamenii foloseau apa pentru a curăța geamurile, birourile, podelele. Pe măsură ce curățam mai mult, cu atât îmi dădeam seama că Planeta mea, 1107, nu era atât de diferită de T-E-R-R-A. Nu îmi lustruiam doar locuința, ci și sufletul. Nici nu mai conștientizam ce făceam, dar într-o singură secundă, mâna mea s-a oprit.

Nu am plecat niciodată de pe Planeta mea și nici nu cred că Terra era un alt Univers, ci erau unul și același loc. Am putut să văd prin sticla geamului meu pătrat, culoare, am văzut aceeași libertate, dar eram în camera mea, acum lipsită de gri. Am fost orb atât de mult timp, dar acum nu mai credeam nici măcar în asta. Apoi am priceput că ușa pe care am lovit-o cu umărul nu era camuflată, ci era însăși fereastra camerei mele, pe care am spart-o fără să realizez.

Am ajuns acasă!

 

Între război și pace

Revenim de la trecut la prezent cu aceiași pași obosiți, iar vremurile se perindă precum imaginile derulate fugitiv ale unui proiector de demult și timpul parcă nu mai e la fel, iar universul fuge el însuși pe o pistă de maraton.

Astfel a început povestea lui Illias, în anul pierdut printre pagini de calendar, primul în care s-au întâmplat întâia oară Jocurile Olimpice. Soarele, așezat într-o poziție exactă deasupra cerului cristalin al vechii Elade, i-a dat de înțeles că ziua cea mare a venit în sfârșit. Nu știa prea multe despre lungul traseu ce urma să-i călăuzească destinul precum un foc al infinitului, ci cunoștea numele celor trei temple care urmau a-i fi popas în lupta cu propriile-i limite, miza fiind însăși finitudinea ființei sale.

S-a așezat în fața liniei de start, înălțând creștetul spre Ceruri și cerându-le Zeilor binecuvântare. A coborât apoi din înalturi și și-a îndreptat privirea spre pământul fierbinte ce urma să poarte amprenta pasului său cale îndelungată. S-a aliniat alături de ceilalți participanți, ale căror fețe îi păreau atât de șterse încât era greu de imaginat că au fost odată chipuri omenești. Illias se întreba dacă zeii au abătut asupra lui un fel de blestem crunt care să-l împiedice a recunoaște fețe umane. Acest gând s-a risipit repede, iar mintea lui era acum concentrată asupra obiectivului imediat. Momentele până la start se numărau în decenii, iar așteptarea devenea deja chinuitoare. Același Soare care i-a dat de știre că azi era marea zi, îi strecura acum câte o rază de lumină pe fața brăzdată de nori, iar asta nu putea însemna decât un răspuns la arzătoarele rugi înălțate lui Apollo. Timpul părea să se fi frânt deodată, sunetul puternic ce anunța începutul cursei i-a mișcat aproape mecanic picioarele lui Illias, care se îndrepta cu viteză spre primul templu, cel al Atenei. Alerga de parcă gleznele sale ar fi prins aripi, iar istoria părea a face salturi împreună cu el. Întregul său efort urma a fi răsplătit, nici el nu știa cum sau de ce, însă fugea gândind cu sufletul ce privea prin abisurile ochilor. Templul Atenei se profila în fața-i. Deja i-a pierdut pe străinii cu fețe amorfe. S-a apropiat treptat de prima destinație, iar pășind grăbit pe scările ce-l conduceau în impunătorul edificiu, a părut că întreaga sa realitate își pierdea conturul, abandonându-l într-o altfel de lume.

Se afla acum într-o cetate impunătoare, zugrăvită în culori șterse. Oamenii se învârteau, ca obosiți de existență în acele cercuri care trebuiau să imite o libertate închipuită. Participa dintr-odată la ceea ce se numea „război”. Oamenii încălecau pe cai, purtând pe umeri haine din fier care păreau a servi apărării proprii, iar acele arme pe care le țineau strâns între degete parcă se hrăneau cu sânge, întrucât străpungeau fără milă pieptul adversarului. Illias nu înțelegea. Omenirea de care s-a lovit până atunci nu era aceasta. Cum ar fi putut ființele umane să fie atât de nemiloase? Cum puteau oare să ucidă pentru a-și face un renume pe când el, născut fiind într-un biet oraș din provincie, alerga acum pentru a modela imaginea propriului cămin pe harta Greciei. El țintea către eternitate prin maratonul la care participa cu mândrie. Nu știa unde se afla, însă a refuzat să creadă că aceea ar putea fi o imagine a viitorului. Timpul strivea mult prea nemilos sufletele ființelor ce voiau a-și spune oameni.

Nu a apucat să mai arunce priviri dezaprobatoare, căci a fost purtat de o mulțime brutală pe o fâșie de pământ ce trebuia să aducă a pistă de alergare. Deși părea că fuge de niciunde spre nicăieri, Illias și-a continuat drumul spre unul din templele lui Apollo. Nici măcar nu știa dacă destinația aceea mai avea viață în lumea tristă de care a fost izbit, însă a continuat să-și sfideze limitele, alergând în continuare. Ochii săi obosiți au privit alături. Recunoștea în sfârșit o față care-i amintea că nu era singur. Era prietenul său care alerga acum cu el, îmbrăcat fiind însă în hainele de război ale oamenilor ce tocmai s-au ucis în fața lui. Illias a înțeles. Prietenul său era bolnav, s-a infectat de suferința acelei dimensiuni, iar acum era unul de-al lor. Cât de ușor era să-ți pierzi lumea!

Au continuat să înfrunte distanța în liniște până când au ajuns la templul din Didyma. Peisajul a revenit din nou la frumoasa imagine a Greciei care îi oferea lui Illias sentimentul de acasă, cel care îl motiva să nu renunțe. Și-a întors capul spre ceea ce a lăsat în urmă, zărindu-și prietenul ce-și purta cu greu trupul din cauza armurii. Illias l-a luat în spate și, ca purtat de o briză cerească, s-a întors la Apollo. Templul i-a primit cu fermecătoarea atmosferă a căminului propriu, însă de cum și-a așezat prietenul pentru a se odihni, Illias a ajuns din nou în altă lume.

Se găsea într-un loc în care nu mai recunoștea decât cerul și pământul, iar prin fața sa, sute de oameni  îmbrăcați în haine identice, cărând un tub subțire aproape de inimă, alergau în cercuri, numărând neobosiți. De ce fugeau? Ce li se întâmpla? Evident că nu puteau participa la un maraton. Se învârteau cu toții într-o formă circulară, prizonieri ai unei mișcări unitare, dar atât de inutile. Cât de vicioasă era acea întrecere! Dar nu era totul. Illias a realizat că acei bărbați erau îngrădiți de o barieră construită din același material precum hainele grele pe care le-a observat înainte, dar era decorată cu spini care păreau a provoca o durere îngrozitoare celui care îndrăznea să-i depășească. O fi fost această cursă un alt exercițiu pentru distrugere? Nu, nu putea fi asta, căci disciplina lor i-ar fi împiedicat să fure sufletul altei ființe, nu-i așa? Illias s-a înșelat. La un semnal precis, toți acei oameni au îndreptat tuburile subțiri în sus, ochind cerul, iar apoi o ploaie de metal s-a declanșat, zdrobind pământul. Privind atent, întregul peisaj îi amintea de ceea ce a văzut înainte, doar că de această dată, cei ținuți prizonieri între ziduri nu mai erau oamenii de rând, ci cei antrenați să fure viață.

Illias a fugit din  nou, trebuia să existe o scăpare, doar acum se îndrepta spre destinația finală, Oracolul din Delhi. A continuat drumul spre libertate, era sătul de bariere. Lângă el a apărut fratele său, dar purta acele haine pe care a ajuns să le deteste. Nu mai conta asta acum, căci nu mai avea decât să urmeze firul roșu. Urma atent semnele altei destinații, iar orbit fiind de lumina finalului, fratele său i-a crăpat piciorul, lipsindu-l de puterea de a mai alerga. Sângele îi curgea cu lacrimi roșii din coapsa extenuată, însă fără a privi înapoi, a găsit în templu protecția de care avea nevoie, iar odată intrat, a înțeles că oamenii pe care i-a văzut fugind erau antrenați să-și piardă inima și să gândească folosindu-și orgoliul. La fel ca și el, fratele său voia să câștige, dezonorându-se și semnând un pact cu o jucărie lipsită de viață. Cât de josnică era acea lume! Illias a găsit motivul de a se bucura pentru ceea ce avea deja, căci nu ar fi vrut să atragă asupra-i furia zeilor.

Rănit și extenuat, a pătruns în templu și a întrebat Oracolul despre soarta lui. A aflat că el era cel ales, a fost trimis în timp, Universul și-a dezechilibrat balansul, trimițându-l în viitor. A fugit în maratonul istoriei, pentru ca în final să câștige războiul cu el însuși. S-a trântit pe spate gâfâind întrerupt, căci nu înțelegea încă de ce oamenii omoară oameni, când cerul nu zâmbește decât pentru cei buni.