Aboneaza-te la newsletter





Locul acesta există datorită dăruirii unei femei

Autor: Ioana-Meda Pașca

Iulie 2020

- Interviu acordat de maica stareță Marina Lupou -

Mănăstirea Bic, județul Sălaj

Ioana-Meda Pașca (I.M.P.): Mi-ați spus atâtea, încât aș dori să le redau tuturor. Dacă sunteți de acord, aș putea să vă înregistrez, să poată fi știute și de cei care nu au avut bucuria să vă cunoască.  

Maica stareță Marina: Acestea au fost niște întâmplări. Tinerii de acum au nevoie de îndrumare, pentru că le este greu. Sfinții Părinți spun că tinerețea este mult mai greu de purtat decât bătrânețea, deoarece tentațiile, ispitele cum le spunem noi, sunt mult mai mari, iar ei au mare nevoie de îndrumare…

I.M.P.: Avem nevoie ca tinerii de acum să îi cunoască pe tinerii de demult, din generația dumneavoastră. Să încercăm să îi ajutăm.

Maica stareță Marina: Vă spun un lucru: părinții lor erau la fel de îndepărtați de Biserică precum cei de acum. Nu știam cum să-i aduc pe copii și pe părinții lor la liturghie. Știți ce am făcut? De la mic la mare, din clasa I-a și până în clasa a VIII-a, le-am spus: „Vreau să veniți la biserică, fiecare copil cu părinții lui lângă el, spuneți-le că a zis maica aceea că ține cont de prezența voastră pentru notă, să veniți cu familia fiecare”. Au venit atunci la biserică de s-a umplut de copii și părinți care nu au mai participat la slujbă poate de când s-au cununat, în postul acelui Crăciun. Așa i-am dus la spovedit, pe clase și nu câte unul-doi, pe clase. Am vorbit cu profesorii, și ei au fost acolo. Au venit pe clase, bietul părinte a avut până la trei noaptea de mărturisit. Vă dau cuvântul meu, așa bucurie spirituală nu am mai simțit, așa s-a umplut biserica precum era în copilăria noastră. Nu știu dacă mai este și acum atât de plină. Era o împlinire, mulți băieți urmau teologia, alții seminarul, alții s-au făcut călugări, multe fete au mers la Chișinău.

I.M.P.: Anii aceia au fost…

            Maica stareță Marina: Au fost cu strădanie. Au fost niște împrejurări benefice. Apoi am venit aici, am predat religia. Clasele I-IV au mers cum au mers, dar clasa a VIII-a a fost grea, sub toată critica. M-am gândit: ce să fac, cum să repar? Mă întrebam ce metodă să folosesc. S-a întâmplat atunci, aici, în Șimleu, o dramă. Atunci, în 1994, niște gardieni s-au împușcat din pricina unei femei. Copiii mei, la ora de religie, cum mă uitam la ei, erau speriați. Mă întrebau: „Maică, ați auzit ce s-a întâmplat?” „De unde să aud, că nu am nici radio, nici televizor, de unde să aud?” Și am stat așa și m-am uitat la ei și îi întreb: „Copii, ce s-a întâmplat? „Era un gardian, și era învățat, a mers cu una, care era soția celuilalt și acela l-a împușcat. Este o anchetă mare acum la Șimleu”. Și mi-au spus așa, detaliat, totul. Și încep eu (acela a fost momentul să educ acei copii) și zic: „Așa, dragii mei, acum am eu argumente pentru voi!” Și începem să discutăm, pe concret, nu povești nemuritoare din cărți. „Au fost dezmățați, da? Au fost amanți care au păcătuit, deci a fost desfrâu, a fost o crimă, măi? Vedeți, copii, unde duce libertinajul dacă faceți așa?” Îmi mai povesteau ce au văzut la televizor pe teme de astea. „Voi îmi spuneți, măi, cum vreți să mergeți voi așa, în viață? Unde vreți să ajungeți, vreți să înfundați pușcăriile, măi? Din discoteci și din baruri nu ies oameni de viitor pentru țara asta, dar din Biserică și din școală, da. Fiecare an școlar este ca și o treaptă a vieții pe care urcați”, și așa, îi conștientizam. Vă dau cuvântul meu de onoare că acești copii, de care am avut atâta grijă, până la sfârșitul anului școlar erau atât de interesați de religie, încât nu aveam eu destul timp să stau de vorbă cu ei, și atunci am zis: „Marina, nu copiii sunt vinovați. Copiii sunt victimele, sunt niște victime ale atâtor fărădelegi și sunt cei care vor răspunde în fața țării de aceste lucruri”. Dar cei cu adevărat vinovați sunt părinții. Părintele trebuie să știe drumurile copiilor. Trebuie să îi știe prietenii, trebuie să știe unde și de la cât la cât stă, trebuie să știe: „De ai fi pruncul meu, nu ai avea ce căuta în casă, măi, dacă nu asculți”. E exagerată indulgența părinților, da!

Iată factorul numărul doi: legea și cei care dau astfel de legi.

Numărul trei sunt dascălii. Dacă ar fi un adevărat dascăl de română sau de matematică, care să îi facă copilului educație, nu doar instrucție. Nu se poate scoate chiar religia din școli. Este o lege demonică care este contra învățăturii lui Dumnezeu, contra lui Solomon, contra Scripturii.

Factorul numărul patru este în Biserică, factorul moral și factorul educativ. Vin la Biserică doar atunci când nu se mai poate face nimic. Părinții noștri ne-au învățat cum să fim morali și să muncim și să creștem. Eu am muncit de mică. De mică mă duceam la grădină, cu vacile și cu oile. Până la șase ani mergeam cu oile, apoi cu vacile mai târziu. Bunicul meu a fost chiabur. Am muncit și am ascultat.

            Cunosc una cu șase prunci și un soț băutor, iar o vecină îi cheamă la sapă: „Hai, nană Ileana la sapă, că ți-oi plăti bine!” Vă spun aceasta ca să știe pruncii mai mari, de clasa a IX-a. Dar a acceptat să meargă la sapă? „Dar, Doamne ferește, cum, fetele mele să meargă la sapă, să lucreze?” Mira-s-ar lumea de gândirea voastră! Păi se poate așa ceva, să-i crești niște trântori? Ziceam eu atunci: „Nu-i nimic, copilul pe care îl crești l-a făcut fiica-ta umblând prin discoteci. Acum e mai bine? Crească-l maică-sa, nu tu ești mama pruncului, că ai ținut-o pe uliță: nici nu a muncit și nici nu a învățat”.

            Vine la mine zilele trecute o doamnă profesoară care m-a invitat să mă duc la clasa ei de la școală să le povestesc copiilor despre Părintele Arsenie Boca. Mă duc, și vine atunci la mine o altă profesoară să îmi ceară sfatul. Numai prost trebuie să fii sau nebun și să te complaci așa și să nu faci nimic. Și vine profesoara, după ce ieșim pe hol de la clasă, și mă roagă să stau de vorbă cu copilul ei că pe ea nu o ascultă, face niște isterii… Mă trezesc cu toți pe lângă mine, femei și bărbați, mai mulți profesori. Doamna cu copilul, în clasa a XI-a, îmi spune că băiatul lipsește cu zilele de la școală, merge la jocuri, le fură banii. „Dacă îl corectez, urlă la mine de parcă ar vrea să mă omoare. Mănâncă banii și apoi nu ascultă nimic, mi-e frică să nu facă vreo nenorocire”. Știți, și atunci am avut curajul să vorbesc civilizat și l-am chemat. „Ce să facă?” Atunci mie atât mi-a trebuit să-i spun: „Măi, nu ți-e rușine să-i spui mamei tale care a învățat și a luminat atâtea generații, măi, să-i spui că este depășită? Sau mie, care am părul cărunt, și eu intru în această categorie de «depășiți», măi? Tu și toți cei care fac ca și tine, sunteți nebuni, măi! Pe cei care vă învață așa și vi le pun pe toate la îndemână ca să vă distrugă pe voi și să distrugă neamul, sunt nebuni!” I-am zis: „Cum îți permiți tu să ne faci pe noi depășiți? Voi sunteți nebuni că faceți lucrurile acestea și toți cei care fac ca și tine!”

Într-o zi, stăteam de vorbă cu cineva în Șimleu. Și asta m-a marcat, da, m-a marcat, ca și nebunelile lor pe care le pune televizorul și mass-media la îndemână. De ce nu îi învață lucrurile frumoase și bune? Pe computerul pe care cu toții îl au se pot învăța lucruri frumoase și bune din lumea întreagă. De ce nu îi învață lucrurile acestea folositoare, iar nu desfrâul, înjurăturile, bădărănia, furtișagul și lenea? Aceasta este pe locul cinci, iar al șaselea factor este învățământul. Eu am predat religie. După ce m-am retras, m-au regretat și profesorii și părinții copiilor.

Vine un grup de copii mărișori, cu ghiozdanul în spate, într-o mână cu țigara, în cealaltă cu sticla, cu cercei în urechi, cu părul arici sau făcut arici și de o bădărănie extraordinară și îi opresc: „De unde vii, măi dragă? „De la școală” „Acolo ai învățat să bei?” „Nu”. „Acolo ai învățat să pipi?” „Nu”. „Acolo ai învățat să-ți pui cercei la urechi?” „Nu”. „Acolo te-a învățat să te tunzi ca dracul și să îți faci cărări în cap pe unde vrei?” „Mie îmi place!” Dacă acești factori nu îi educă, nu se ocupă de ei, ne vom duce cu pași repezi către prăbușire. Civilizația, religia, cultura și partea economică unde sunt? Ne-am dus către prăpastie, dar trebuie să ne oprim. Ne ducem, îmbătrânim și îi lăsăm pe ei. Dar acum să tragem măcar niște semnale de alarmă cât vom mai putea.

            Putem lua ca exemplu tinerii deosebiți care au făcut organizația ASCOR. În Cluj, în Timișoara sunt profesori de religie la colegii. M-au invitat și pe mine să asist. A fost un factor extraordinar. Tinerii trebuie educați, trebuie catehumenizați, este de neconceput cu cât dezinteres este privită partea aceasta religioasă, esențială. Așa este, dacă nu se face acest lucru, ne ducem în prăpastie, la nivel personal, la nivel de familie, de școală, de oraș, de județ, de țară. Toată lumea, dacă este ignorată religia, ne ducem cu toții de râpă, și repede. Unde nu este Dumnezeu, este Antihrist, cu toate urgiile lui. Dar pentru noi, un popor creștin, această durere e maximă, s-a văzut asta în istoria recentă a comunismului. Vorbeam cu niște cadre didactice. Se spunea într-un interviu că pe an se fac aproape un milion de avorturi la nivel de țară și se întreabă, pe urmă, cam din ce categorie de femei: tinerele de școală, apoi mame handicapate și la urmă, mame căsătorite. Încep viața sexuală din clasa a V-a! Dacă acestor copii le-am spune că au teza la limba română, că au extemporal, le-am ocupa timpul și să avem anumite exigențe. De acești copii nu au grijă părinții, în primul rând. Eu am crezut că numai băieții sunt așa, dar și fetele. Cum se merge la spital, pe niște conducte, am văzut câteva fete cu ghiozdan în spate, care beau și fumau… încep încă de mici. Le întreb: „Aici e școala voastră?” (gălăgie mare, cuvinte urâte, înjurături – copii.) Dar mă întreb ce copii? Mă uit prin gard: se jucau prin cartoane, fumau, râdeau… Mă duc înspre ei așa, ca o fantomă neagră. Ei, când mă văd, tac, își ascund țigara, unul o rupe: „Vezi că te arzi! În ce clasă ești? Într-a IV-a, cu țigara? Ce faceți voi aici?”. „Păi, ne jucăm”. „Astea sunt jocuri de copii? Cine a înjurat?” „Păi el, el, el…” „Nu vreți să recunoașteți, asta e. Voi faceți religie la școală?” „Da, facem, am primit zece”. „Ce faceți voi aici? Știu părinții voștri unde sunteți voi acum?” „Știu că ne jucăm”. „Voi între voi mințiți, pe părinți îi mințiți și vă cred, pe mine la fel, dar pe Dumnezeu nu Îl puteți minți… Dacă ați crede în Dumnezeu, alta, cu totul alta ar fi purtarea voastră. Iar eu am obosit…”

I.M.P.: Măicuță Marina, credința înseamnă lucrare. Dumneavoastră aveți o rânduială deosebită aici. Sunteți stareța Mănăstirii Bic din județul Sălaj, pe care ați clădit-o cu jertfa dumneavoastră de o viață întreagă și binecuvântată. Avem copii pe care trebuie să îi creștem în rânduială, în ascultare. Vă rog să ne spuneți începuturile dumneavoastră și ce v-a îndemnat la o asemenea slujire.

Maica stareță Marina: Este o întrebare grea și sunteți printre puținii oameni care mi-au adresat-o. Istoria începutului este în copilărie, când îmi doream foarte mult să mă duc la o mănăstire. Mergeam împreună cu alți copii sau singură la Mănăstirea Nicula cu norodul. Prima oară, aproape de Sâg m-au găsit, aveam vreo trei ani. Vă dați seama ce a fost în sufletul mamei mele? I-a spus o vecină că m-a văzut plecând cu localnicii, să mă caute și să mă aducă acasă. Această dorință a fost, cred, născută și crescută, apoi. Mama a vrut dacă e fată, să fie călugăriță, iar dacă e băiat, să fie preot. Apoi m-am dus la școală la Cluj și pe urmă a venit un decret și au dat călugării afară din mănăstiri. Aceasta a fost o chemare adevărată și a fost și chemarea mamei. Dumnezeu mi-a rânduit-o. Aveam treisprezece ani. Am fost născută și crescută cu Scriptura și cartea de rugăciuni în mână, eu nu am fost ca și alți copii, mai jucăuși. Este foarte interesant, veselia, cântarea veneau de la tatăl meu, iar evlavia, credința și rugăciunea le-am primit de la mama. Ea spunea foarte frumos că în viață sunt două căi, eu să mă duc pe cea dreaptă. Știam că nimic nu mă putea împiedica să mă duc la mănăstire. Se făceau lacrimile sloi de gheață. Și am împlinit șaptesprezece ani. Fiind în Timișoara, gazda mea era o credincioasă sârboaică. În anii 1940 și ceva auzisem că este un călugăr, Părintele Arsenie Boca, care stă pe scară și pictează și spune oamenilor tot. De la șaptesprezece ani am vrut să mă duc la acel călugăr și am fost la mănăstire la Prislop. Mi-a sădit în mine dragostea de mănăstire și nu m-am mai uitat în urmă.

La vârsta de nouăsprezece ani am avut o încercare grea. Tatăl meu își dorea să mă căsătorească, eram domnișoară de onoare la nunta unei verișoare. Un fost instructor, care era și el domnișor de onoare, era activist de partid, vă dați seama ce însemna asta. Era secretar de partid prin anii 1968-1970, vă puteți gândi. Și cum să fac față la așa ceva? Nici nu îmi puteam imagina. Doream să mă duc la mănăstire, să duc o viață curată. Acela l-a îmbătat pe taică-meu bine, a tratat cu bietul de el (Dumnezeu să-l ierte, eu niciodată nu am știut ce au discutat) și, dintr-odată mă trezesc cu el la Timișoara în vizită, împreună cu părinții și cu frații lui, toți în costume și el cu o floare în piept, ca și pregătiți de nuntă, vă dați seama. Gazda mea mă întreabă dacă vreau să mă căsătoresc tocmai cu băiatul acela, el activist de partid și eu pe cale de a merge la mănăstire.

             Tatăl meu a spus că dacă nu îl ascult, mă omoară. Au început să facă pregătirile de nuntă. Era, pentru mine, un drum lung și greu. Când am văzut că lucrurile iau o întorsătură serioasă, că gluma se îngroașă (mai rămăseseră două săptămâni până la nuntă, când am probat rochia de mireasă și m-am văzut în oglindă), le-am spus: „Dar-ar Dumnezeu cu aceasta să fiu în sicriu, nu la nunta mea, pentru că mi-am făgăduit viața Altuia, și altfel vreau să fie viața mea. Să știți, vă spun asta că sunteți toți aici de față, să nu ziceți că nu v-am spus…”

 M-am dus la Timișoara la serviciu, vorba vine. M-am dus la o mănăstire de lângă Timișoara și le-am rugat: „Ajutați-mă, că de frica lui taică-meu am ajuns până aici, că mi-a spus că mă omoară, ajutați-mă, că nu mai pot”. Mi-am căutat gazdă într-un sat, lângă Timișoara și am stat în gazdă. Erau încurcături. Mă aștepta taică-meu noaptea, când ieșeam de la serviciu și stăteam ascunsă până când pleca el cu băiatul. Apoi, când am văzut că mă așteptau și dimineața, m-am dus la Tribunal, la procurorul general în audiență și i-am spus – că m-a primit – că mă obligă să mă căsătoresc. Nu i-am spus că eu vreau să mă duc la mănăstire, nu le puteam spune așa ceva, fiindcă era perioada comunistă, ci am invocat nepotrivirea de caracter și faptul că nu îmi place de el. Am spus că am ajuns până aici de frica lui taică-meu, că m-a amenințat că mă omoară, și nu vreau cu niciun chip să mă căsătoresc. În fața procurorului am spus că au forțat lucrurile, că ne-am întâlnit pentru prima oară la o nuntă și după două-trei zile m-am pomenit că vine cu toată familia lui să mă ceară, să facem nunta.

I.M.P.: Măicuță, nu a fost foarte vinovat băiatul, s-a îndrăgostit și a dorit atât de mult să se căsătorească cu dumneavoastră…

Maica stareță Marina: Dacă aș fi dorit să mă cunun, cunoșteam mulți băieți buni, elevi la seminar, teologi, preoți, aș fi avut cu cine, dar eu eram cu credința, cu rugăciunea, cu mănăstirea. Le spuneam: „Măi, eu vorbesc cu voi și râd și cânt, dar nu vreau să mă căsătoresc cu niciunul, măi, nici să văd că este cu o țintă de aur în frunte, că acum cade de lângă o stea, nu concep. Eu vreau să mă duc la o mănăstire, și acum fac o paranteză, să râdeți. Trei dintre ei s-au făcut călugări pentru că nu am vrut să mă cunun cu ei. Zic și eu, am o satisfacție nemaipomenită. Mi-a dat diavolul niște bobârnace, niște lovituri, că altfel nu am putut zice, au fost încercări prin care a trebuit să trec, fără nicio vină.

I.M.P.: Măicuță stareță, cine vă vede și vă cunoaște, vă iubește. Ei nu aveau nicio vină.

Maica stareță Marina: Iubirea sufletească este altceva, așa cum este cu credincioșii ce vin la noi, la biserică. Pentru bătrâni și copii, pentru toți cei sărmani și necăjiți. Dar aceea era mai mult o iubire trupească. Iubirea adevărată este aceea pe care ne-a arătat-o Dumnezeu, din iubire ne-a creat, din iubire S-a întrupat pentru noi, ca să ne învețe iubirea, din iubire S-a jertfit de două mii de ani, pentru fiecare, Se jertfește în continuare… Aceea este iubirea adevărată, nu aceasta pe care o simțim noi între noi.

Așa că a început o luptă mare între mine, tata și acel pețitor. Am dat o declarație în care am scris că nu doresc să mă căsătoresc cu el și procurorul Timișoarei mi-a spus:

- Domnișoară, acest lucru nu este permis, să vă spună să vă căsătoriți cu forța sau așa ceva, să treacă cel puțin șase luni, să vă curteze, să vă cunoașteți. În cazul d-voastră au trecut doar câteva zile. (Și intră și taică-meu și îl spală, cum nu l-ar fi spălat toată apa de pe Bega.) Cum este permis să îți bați joc de fată, tu, chiar tatăl ei? Cum poți să o forțezi să se căsătorească dacă ea nu vrea? Ba încă o mai faceți și nebună, pe o fată atât de cuminte și de inteligentă ca ea? Să o forțați așa nu este permis, mai ales în zilele noastre. În loc să te comporți ca un părinte, d-ta te-ai purtat ca un străin, ba mai rău. Nu îți este rușine? Tu crezi că așa se întemeiază o căsătorie? Forțat, măi? Măi, dacă se întâmplă ceva, fata este sub supravegherea noastră. Dacă i se întâmplă ceva (m-a amenințat că mă bate, că mă omoară, că îmi dă foc, că mă închide că sunt nebună și altele), să știi că noi o apărăm.

Tatăl meu mă amenința, împreună cu băiatul și cu familia lui și i-a zis procurorul:

- Dacă se întâmplă ceva pentru ea ești o amenințare, așa că ai grijă ce faci”.

Și eu m-am mutat în gazdă lângă o mănăstire de lângă Timișoara, mai mergeam la mănăstire la Govora și s-au terminat toate, dar a fost o urmare: după toate aceste supărări m-am îmbolnăvit din cauza necazului acela mare. Am stat în spital, m-am îmbolnăvit de ulcer. Eram înaltă, sănătoasă și m-am topit, cum se topește ceara de la fața focului. Lucram, lucram pe schimburi la fabrica de ciorapi. Apoi, din spital în spital o perioadă de nouă ani de suferință. Din acea cauză, tata a devenit un dușman al meu. În loc să mă ocrotească, Dumnezeu să-l odihnească, era foarte afectat și nemulțumit că eu l-am făcut de râs, că el atunci nu și-a respectat cuvântul.

I.M.P.: Măicuță, câte căsătorii au fost făcute fără dorința fetelor și câte au avut curajul dumneavoastră de a cere protecția legii?

Maica stareță Marina: V-am povestit ca să știți de ce m-a ferit Dumnezeu. Viața mea seamănă cu a Sfântului Alexie, iubitorul de Dumnezeu. Sfântul Alexie, în noaptea nunții, s-a înțeles cu mireasa (era singur la părinți), mirii s-au retras în camera lor, iar el i-a spus miresei: „Uite, eu mă îmbrac în straie sărăcăcioase și plec la mănăstire pentru că am făgăduit că viața mi-o închin lui Dumnezeu. Tu să te prefaci că nu știi că am plecat, să mă jelești ca și cum aș fi murit”, și a dus o viață sfântă. Alexie s-a dus la Ierusalim și era cerșetor. Tot ce primea, ca și cerșetor, împărțea cu cei săraci. Apoi i s-a dus vestea că face minuni și a plecat în altă parte. Dar și acolo s-a observat că face minuni, Sfântul Alexie, cu viața lui curată. În a treia mănăstire l-a apucat dorul de părinți și s-a dus la casa părinților lui, dar ca și cerșetor, s-a dus la poartă. Și i-a spus slugii să-i spună stăpânului său să îl primească pentru că este bolnav și flămând și necăjit. Și i s-a dat o chiliuță așa, ca un bordei. Își vedea părinții când ieșeau și intrau cu trăsura și ieșea și li se închina cu plecăciune (erau creștini buni) și i-au pus un slujitor să îl îngrijească pentru că era slăbit, dar ceilalți slujitori aruncau lături pe el și mizerie. Apoi a trecut vremea și s-a îmbolnăvit și i-a spus servitorului care îl îngrijea: „Auzi, spune că cerșetorul de la poartă s-a îmbolnăvit”, și ei i-au trimis leacuri, dar a fost așa de slăbit încât nu s-a putut ridica să deschidă ușa și ei au intrat forțat și el era pe moarte. Atât a mai reușit să îi spună servitorului care îl îngrijea: „Eu, atunci când nu o să mai răspund și o să închid ochii, să cauți sub căpătâi la mine să găsești ceva și apoi să îl chemi pe stăpânul tău la mine să îi arăți ce ai găsit”. Și au trecut două-trei zile și a murit. Prin aceasta au cunoscut că a fost fiul lor. Acesta a fost Sfântul Alexie. Această viață a lui și a Sfântului Arsenie m-au întărit pe mine.

I.M.P.: Mi-ați povestit de gazda dumneavoastră care v-a susținut în hotărârea de a îmbrăca veșmântul de monahie. Atunci, în perioada aceea comunistă, cum țineați legătura cu familia?

Maica stareță Marina: Mama mea niciodată nu s-a opus hotărârii mele de a merge la o mănăstire, pentru că și ea și-a dorit să devină călugăriță. Și ea s-a îmbolnăvit și a suferit alături de mine. Când aveam douăzeci, douăzeci și ceva de ani, am mers la mănăstire la Prislop, la Părintele Arsenie, împreună cu un grup de tinere. Eu eram foarte bolnavă, mă durea tot corpul și îmi doream foarte mult să mor într-o mănăstire ca să mă îngroape acolo. Eram fericită, cântam cu celelalte fete și au fost nouă ani de boală foarte grea. Eu, cu dorința mea, iar colegele mele de șaptesprezece, optsprezece, nouăsprezece ani (stareța Anișoara și alte fete)... Era și o glumă între teologi când ne întâlneam, spuneau: „Tu, Marioara, dacă nu vrei să te căsătorești cu niciunul dintre noi, caută-ne tu fete bune ca să fie, măcar, alese de tine!” Știau că fetele sunt vrednice și le spuneam: „Fetelor, spuneți-le voi, cu gura voastră, că nu doriți să vă cununați, ca să nu cadă vina pe mine, că eu nu doresc să vă conving să mergeți la mănăstire în loc să vă întemeiați o familie”. Și ziceam: „Sunt băieți buni, dacă doriți să vă faceți preotese au toate recomandările bune, vă sfătuiesc să le spuneți voi pentru că ei cred că dacă eu doresc să merg la mănăstire, vă lămuresc și pe voi, așa că spuneți-le voi, cu gura voastră”. Ele ziceau că nu au venit la mănăstire pentru teologi, au venit să se roage, nu să se facă preotese… Iar eu insistam: „Spuneți-le voi, direct, că refuzați să vă căsătoriți!” Ziceam teologilor: „Așa bolnavă cum sunt, nu vă încurcați viața cu mine” (eu foloseam boala mea ca pe un paravan). Dar era un teolog, profesor la Facultatea de Teologie din București, Dumnezeu să-l odihnească, e mort demult, și zicea că la București este un teolog deosebit. Era în anii 1970-1971. Atunci era mare lucru, era o prigoană foarte mare împotriva celor ce se rugau sau pomeneau doar de Dumnezeu. Era o perioadă foarte grea în care se făceau multe arestări ale celor care susțineau că sunt creștini, nu comuniști. Atunci am mers cu câteva fete la Iași, la moaștele Sfintei Parascheva și nu ne era frică. Cântam pricesne pe drum și ne făceam cruce, în perioada comunistă, veneau milițieni și ne opreau, cântam de răsuna trenul și tramvaiul. Apoi am fost în catedrală, ne-am închinat la moaște și, când să ieșim, au venit câțiva spre noi, așa, direct. „Domnișoară, buletinul! Nu am buletin, buletinul este la o colegă, dar este plecată!” „Dar ce faci aici, la catedrală?”, zice el. „Am venit aici, la Sfânta Parascheva, să mă

închin”. „Dar, zice unul din ei, veniți cu noi”. „Eu nu vin cu voi, eu mă duc la Palat, la Mitropolie, eu nu mă duc cu voi”. „Haideți să o mai lăsăm pe asta”, zic ei.

I.M.P.: Ați avut curaj, atunci...

Maica stareță Marina: Acela nu a fost curaj din partea mea, ci din partea lor, pentru că s-au opus lui Dumnezeu și celor care I se închinau Lui. După aceea, când au auzit ce s-a petrecut, colegii mi-au spus: „Vai, Marioara, ce ți se putea întâmpla!” Erau pline pușcăriile de tineri și vârstnici care erau creștini: preoți, călugări și călugărițe, tineri și bătrâni. Era o prigoană neîncetată împotriva lor. Prin câte au trecut… După aceea, auzeam eu că fratele cutare a fost ridicat, că acolo s-a interzis să se slujească… Apoi, la Nicula iar eram un grup, de Sfânta Marie, cântam împreună de răsunau dealurile, cu un grup mare de maramureșeni. Ăștia sunt dintr-o bucată! Vine la mine un ticălos, un diavol, și zice către mine: „Ce faceți aici, domnișoară, veniți cu mine!” Eu mă trag și zic: „Ce aveți cu mine, nu mă duc nicăieri, nu mă duc nicăieri, eu cânt și mă rog, nu vin nicăieri”. Și când s-au repezit în el niște maramureșeni și l-au împins niște umeri, ăla a plecat, nu s-a mai apropiat de noi. Și vreau să vă mai povestesc, să știți și asta. Cântam în tren de răsunau vagoanele și vin doi indivizi acolo, și mă întreabă unde mă duc. „La mănăstire, la Nicula. Dumneata nu ai auzit până acum de Nicula? Acolo merge lumea asta multă”. Era prin 1969-1970. Și zice: „Dumneata crezi în Dumnezeu?” zice nemernicul către mine. „Omul se trage din maimuță”. „Domnule, eu mă trag de la Adam și Eva, poate dumneata te tragi din maimuță, mie mi-e rușine să mă trag dintr-un animal așa urât. Eu, dacă stau de vorbă despre Dumnezeu, vreau să vorbesc întru Slava Lui, nu împotriva Lui”, apoi acela a ieșit din compartiment. Vă mai povestesc, pentru că și asta ar trebui să rămână: vă spun cum era perioada aceea crâncenă împotriva credinței, anii 1970. Dumnezeu a trimis primele inundații. În satul meu, mă duc la mama mea care era grav bolnavă, mă duceam cu curaj și nu îmi păsa, nu-mi era frică de activiști, nu îmi păsa de ei, simțeam o râvnă deosebită pentru Dumnezeu, pentru rugăciune. M-am dus la Iaz și am cântat în toate Sărbătorile de Paști, am cântat în biserică. Ce credeți? Era a doua zi de Rusalii și vine poliția de la Plopiș, călăii ăștia au venit cu: „Domnișoară, cu ce drept ați cântat în biserică?” „Da de unde v-ați trezit voi cu persecuție în întunecimea asta de sat?” „Păi, zice, mama dvs. nu are destule norme la colectiv”. „Nu are biserica nicio legătură cu normele”. „Taie iarba din ogradă că nu are norme destule!” „Mama este bolnavă, cum să aibă norme?” Și am intrat în casă și am rugat-o să citească în Psaltire până eu mă voi lupta cu acei diavoli în fața porții. Și zice el către mine: „Domnișoară, cum de ai cântat în biserică?” „Cum este posibil acest lucru, cum se face că eu în satul meu și în casa mea să nu pot cânta în biserică? Cum mă poate opri cineva să mă rog și să cânt? Am cântat și voi mai cânta! În întunecimea asta de sat v-ați găsit să prigoniți biserica și pe cineva care se roagă în ea? Păi, mă duc în Timișoara cu procurori, cu doctori, cu profesori, cu ingineri, cu studenți și ne închinăm, și nu am auzit de asta până acum, aici. Păi, unde v-ați trezit voi, în satul ăsta părăsit de Dumnezeu? Băgați de seamă!” le spun. „Păi, o să trimitem pe cineva să vă cosească iarba”. „Trimiteți, tăiați-o și mâncați-o voi. Mâncați iarba”, le-am spus.

I.M.P.: Măicuță, ați avut o rânduială deosebită.

Maica stareță Marina: Să vedeți ce a urmat. Îi las și se duc călăii ăia. Pe la amiază, pe vecinul meu l-au pus să cosească iarba, s-au adunat vreo cinci-șase: șeful de post, primarul, un delegat și alții pe care nu îi cunoșteam. „Nu vă temeți de Dumnezeu, că în alte părți se îneacă și mor, iar voi, aici, vă legați de o văduvă bolnavă pe motivul că nu și-a tăiat iarba din curte? Că voi nu aveți cu iarba nimic, aveți cu mine. Nu vă temeți de Dumnezeu că vă poate rade de pe pământ repede, și pe voi și pe mine?”

I.M.P.: Acesta este curajul unei fete de doar douăzeci de ani...

Maica stareță Marina: „În alte părți se îneacă și voi stați aici”. Și vine o furtună cu nori pe cer, era inundație, trăznea și fulgera.

I.M.P.: Era semnul cerut de dumneavoastră.

Maica stareță Marina: Duhul Sfânt ne-a ajutat. Astea au rămas pentru mine în umbră, aproape le-am uitat și uite că acum mi le amintesc foarte bine.

I.M.P.: „Măicuță, trăim vremurile împreună cu aducerile-aminte și avem atât de multă nevoie de modele!

Maica stareță Marina: Și activistul și ceilalți o iau la fugă să se adăpostească. Atunci să mă ridice. Mi-a fost o mare teamă, dar semnul ceresc m-a întărit. „De ce fugiți acum? Vă e frică ca nu cumva să vă trăznească Bunul Dumnezeu? Acum nu mai sunteți curajoși?” Și a ieșit apa mare, iarba a luat-o valea și a întins-o peste tot. Fugeau ca și potârnichile, nu știau unde să se ascundă, că îi trăznește Dumnezeu. „De ce fugiți, de ce vă este frică și fugiți, dacă ați făcut un lucru drept în fața lui Dumnezeu?” Apoi trece furtuna, iese soarele, vin călăii iar, alți trei, dar activistul era cu ei. Mi-am dat seama că aveau ceva cu mine, erau trimiși să mă ridice atunci. Și îmi spune activistul: „Auziți, domnișoară, zice, haideți să stăm de vorbă despre Dumnezeu”. „Pentru Dumnezeu putem sta de vorbă, dar nu împotriva Lui”. „Aduceți Scripturile”, zice, și le-am dus. Și văd Scripturile și-i văd pe cei care i-au urmat și retrăiesc vremurile acelea. Acum mă cutremur când mă gândesc în urmă și ce se putea întâmpla cu mine, dar atunci refuzam să mă înfricoșez. Și trece furtuna și iese soarele. „Ce bine, ziceam eu atunci, că pot sta de vorbă cu cineva despre Dumnezeu!”

I.M.P.: Măicuță, când le vorbeați, ridicați tonul, ca și acum, când retrăiți acele clipe?

Maica stareță Marina: Exact ca și acum. Le vorbeam fără frică, cu dialectul meu din Iaz. „Ce rușine să vină poliția și delegatul satului să mă ridice pentru că am cântat în satul meu și în casa mea, la biserică, ce rușine! Păi, mergeți și-i ridicați pe toți cei care au fost la biserică în zi așa de mare, de sărbătoare! Ce rușine! Să râdă de voi tot satul și toată țara de voi”. „Păi, de ce nu v-ați făcut flotant pe buletin?” „Cine a mai auzit să-mi fac flotant pe casa mea și a părinților mei? Am flotant de când m-am născut. Ce metode sunt astea, dom`ne, știți voi și cine v-a trimis, că știu cine v-a trimis”. Am scos Biblia, am adus-o. „Auzi, domnișoară, dacă d-ta ești UTC-istă, în primul rând…” „În primul rând sunt româncă”. După aceea nu le-a mai trebuit să citească din Biblie, poate nici nu prea știau să citească, dar apoi zice vicleanul de activist: „Dacă eu aș vrea să mă căsătoresc cu dumneata, zice el (era cavaler, ticălosul) și tu ești creștină și eu activist de partid, ce părere ai?” „Tu crezi că Dumnezeu mă lasă, crezi dumneata, că mă lasă să mă căsătoresc cu un om fără Dumnezeu cum ești dumneata?” zic. „Eu te-am cunoscut cum ești când ți-ai deschis gura. Cu cine ești, cu Dumnezeu sau cu dracul? Așa că nu mă ispiti, domnule”. „Atunci, zise activistul, credeți că Dumnezeu mă iartă pentru răul pe care vi l-am făcut? Și-a mai cerut și scuze. I-am spus: „Dacă te vei duce și te vei spovedi, te va ierta, și te voi ierta și eu, dar dacă nu, nu te va ierta”. „Dar n-am păcate”, spune el. Atunci îi spun o pildă de la părintele duhovnic: „Un om s-a dus să se mărturisească la un preot și i-a spus că el nu are păcate mari, ci numai păcate mici. Atunci duhovnicul i-a spus să se ducă să umple un sac cu nisip și să-l ridice apoi să îl ducă. A încărcat creștinul sacul și i-a zis preotul: «Ridică-l și vino la mine cu el». «Nu pot părinte, că este greu». «Vezi, dacă sunt mărunte și multe, tot așa sunt de grele ca și cele mari, dar mai puține». «Oare ale dumitale păcate cum sunt?» «Și mărunte ca nisipul, sunt și mai mari, ca pietrele, dar sunt și stânci, unele dintre ele, vai de dumneata!»”

I.M.P.: Ați încercat să le fiți de învățătură și acelora…

Maica stareță Marina: Și nu mai știu cum a fost încheierea că asta a fost acum patruzeci, patruzeci și unu de ani, mă mir că încă mă mai ține memoria. Atunci Duhul Sfânt m-a inspirat ca să rămână și aceasta o taină, o mărturie pe care să o aducă Duhul Sfânt prin mine. Mama era în pod, citind Psaltirea, să facă infarct de spaimă. În timp ce eu mă luptam cu dracii, jos, ea se ruga. Și au vrut să facă hârtie. „Scrieți ce vreți voi, faceți hârtie, dar țineți minte acest lucru, zic eu: în întunecimea asta de sat, v-ați trezit voi să loviți în Domnul! Pregătiți-vă la noapte că veți avea de lucru. În alte părți, lumea se închină, iar voi nu aveți de lucru. Pregătiți-vă la noapte, vă spun”. Și tună, plouă și crescu valea. O ploaie cu tunete și fulgere, creșteau apele, lupta a fost toată noaptea. Eu eram în concediu, în concediu de boală și îl văd pe ticălosul de activist plin de apă și de noroi. Mergea doi-trei pași și iar cădea cu fața la pământ. Apoi, după ce s-a terminat, nu a mai ieșit din casă două-trei luni, îi era rușine să iasă din casă, îi era rușine de oamenii din sat. Am îmbrățișat-o pe mama și i-am mulțumit: „Mamă, iată Psaltirea dumitale ce mare putere a avut! Nu a trecut mult că activistul de partid a fost dat afară, nu a trecut mult că șeful de post a murit trăznit de un fulger și am zis: „Slavă Ție, Doamne, că ai biruit!”

Eu am dus o luptă mai ușoară, fiind fată, dar unii au stat ascunși șapte-opt ani prin munți, și vara și iarna, au suferit foarte mult pentru a nu fi găsiți de acei călăi, diavoli, pentru că suferințele celor închiși erau foarte mari. Și aș vrea să știe tinerii de acum cât de încercată ne era credința atunci, să mai rămână și mărturia mea despre prigoana comunistă și despre mărturisitorii creștini ortodocși. Acum vă vorbește maica stareță Marina de la Sfânta Mănăstire Bic, dar atunci eram Marioara din satul Iaz… Am mai pățit una cu activistul ăsta de partid. Nu știam de când suntem urmărite, dar știam că suntem urmărite toate fetele și tot timpul. Când s-au inundat casele, s-au împărțit ajutoare pentru localnicii cei mai afectați de ape. Casa noastră era distrusă, dar mama nu a primit nicio despăgubire, mamei mele nu au vrut să îi dea nimic. Mama era bolnavă. Ce a făcut ea? A făcut o scrisoare către tovarășul Ceaușescu, că cei de pe aici, din Plopiș, mă amenință și nu i-au dat ajutoare. Apoi a venit o delegație pentru drepturile ei și pentru o nepoțică. Parcă văd și acum cum stătea casa într-o rână, ele răbdau frig și foame și apa era în casă până la leagănul fetiței. Era doar laviță, pământ pe jos, și podul casei era prăbușit.

I.M.P.: Măicuță, vă rog să vă ștergeți lacrimile aducerilor-aminte.

Maica stareță Marina: Acestea au fost crâmpeie din tinerețile mele…

I.M.P.: Tinerii au nevoie de repere, de aceea sunt necesare îndrumările generațiilor dumneavoastră. Nu au modele și pentru ei tentațiile sunt mari. E necesar să știe ce s-a făcut în acele vremuri pentru credință și pentru neamul românesc, ortodox. Am fost la școli și am văzut cât sunt copiii de influențați de părinții lor educați în vremurile comuniste. Eram îndoctrinați și am suferit întreaga generație. Ne-am dori ca familia, școala, societatea (cum discutam la începutul acestui interviu ), să le insufle valorile adevărate, am vrea să crească drepți, buni și cu frică de Dumnezeu. Să vă mulțumească și dumneavoastră și întregului cin monahal, rugătorii poporului, să vă sărute mâna și să vă numească, cu dragoste, Amma.

 

    Consemnat de Ioana-Meda PAȘCA

         Sfânta Mănăstire Bic, județul Sălaj