Aboneaza-te la newsletter





Spiritualitatea românească surprinsă prin ochii unei occidentale

Autor: Diana-Cristina Teieru

August 2020

 

Alteritatea simbolizează ,,un întreg ansamblu de diferenţe: spaţii şi peisaje diferite, fiinţe diferite, societăţi diferite’’[1]. Nevoia de alteritate, (nevoia dialogică) de raportare la altul, asigură posibilitatea dialogului şi, implicit, nevoia de cunoaştere (tot) mai profundă a celuilalt. Alteritatea (în mod simbolic) reprezintă întâlnirea şi acceptarea celuilalt în spaţiul cultural.

Studiile imagologice manifestă preferinţa (tot mai pregnantă) pentru spaţiile şi pentru disciplinele de frontieră (memorii, jurnale de călătorie etc.), întrucât frontiera este văzută nu doar ca un spaţiu al interferenţelor, al diferenţelor şi al dinamismului, ci şi ca un spaţiu al întâlnirilor interculturale, dobândind, în acest sens, o dinamică proprie flexibilă şi nuanţată.

În ceea ce priveşte cercetarea imagologică a spaţiului românesc din perspectiva literaturii de călătorie britanică, Carmen Andraş[2] subliniază existenţa a două categorii la care fac recurs observatorii englezi atunci când definesc reperele religioase ,,ale reprezentării românilor pe harta mentală a Europei: comparaţia şi analogia’’[3]. În acest sens, aceştia vor să evidenţieze contrastul dintre ,,Bisericile răsăritene şi apusene, pe de o parte, şi uniformitatea celor răsăritene, pe de alta’’[4]. Ansamblul structural major susceptibil de a susţine un întreg univers de reprezentări este conferit de structura mentală tipic umană a unei ,,realităţi transcendente, considerate a fi mai semnificativă decît realitatea palpabilă şi căreia lumea concretă îi este subordonată’’[5]. Raporturile dintre noi şi ceilalţi sunt integrate într-o puternică ,,dialectică a alterităţii’’[6]. Referitor la explorarea celuilalt în jurnalele de călătorie, este interesant de subliniat perspectiva femeii-călător, care îşi focalizează privirea asupra mentalităţii noii realităţi culturale întâlnite (opinii, impresii, observaţii, reprezentări, stereotipuri, clişee etc.). Trebuie menţionat faptul că, odată cu finele secolului al XIX-lea, Orientul nu mai este privit ca un spaţiu sălbatic, ci, din contră, el devine un adevărat spaţiu de explorare pentru un străin. În acest context, este interesant de analizat imaginea spiritualităţii româneşti (religie, biserică, ritualuri), aşa cum este surprinsă şi (re)articulată în jurnalul de călătorie România în lumini şi umbre. (1909-1919)[7] al canadiencei Ethel Greening Pantazzi. Subliniez faptul că întreaga carte este o mărturie prin care Ethel îşi (re)cunoaşte statutul său de călătoare. Am recurs la această analiză imagologică pentru a reliefa reprezentările imaginilor care (re)construiesc şi care dau pregnanţă spiritualităţii româneşti, dar şi pentru a confirma sau pentru a infirma anumite clişee sau stereotipuri pe care le are occidentala atunci când întâlneşte un alt tip de realitate culturală.

Ethel Greening Pantazzi (născută în oraşul port Hamilton, într-o familie de imigranţi englezi stabiliţi în colonia britanică de peste ocean) publică în anul 1921, la finele Primului Război Mondial, jurnalul său de călătorie amintit anterior. Pasionată de călătorii, canadianca ajunge pentru prima oară în România (în 1909) pentru a cunoaşte ţara, dar şi pentru a se stabili aici, alături de soţul său, Vasile Pantazzi, comandorul Forţelor Navale Române. Aceasta a cunoscut în profunzime România datorită statutului pe care îl avea în societate (ea fiind soţie de comandor). Fină observatoare, canadiencei nu îi scapă din vedere discrepanţele sociale pregnante; societatea românească îi apare ca o societate bine structurată, condusă de o elită istorică; totodată, aceasta accentuează importanţa lumii rurale care a fascinat-o (obiceiurile, tradiţiile, credinţele poporului român etc.). România începuturilor moderne, aşa cum o creionează Ethel, este una a echilibrului, a convivialităţii. Jurnalul de călătorie este scris pe parcursul celor şapte ani în care Ethel trăieşte în oraşul Galaţi, oraş situat pe malul Dunării, alături de soţul său; o perioadă efervescentă pe care Ethel o zugrăveşte în cele mai intense culori.

Partea a doua a volumului, intitulată ,,Umbreʼʼ, prezintă o faţetă întunecată a României, subliniind o altă perspectivă temporală şi anume izbucnirea Primului Război Mondial. Miezul dramatic al memoriilor canadiencei surprinde experienţele pe care aceasta le-a trăit (frica, spaima, foamea, lupta pentru supravieţuire) în anii Primului Război Mondial. Viaţa familiei Pantazzi suferă schimbări majore, iar neajunsurile materiale îi determină pe aceştia să plece la Odessa, însă drumul lor va fi presărat cu nelinişti, întrucât soţul său va fi arestat. Canadianca îl întâlneşte pe colonelul canadian, Joseph Whiteside Boyle. La rugăminţile insistente ale acesteia, Boyle îi eliberează pe toţi prizonierii români (la schimb cu cei ruşi), printre care se afla şi comandorul Vasile Pantazzi. În martie 1919, familia Pantazzi se reîntoarce la Paris.

 

Jurnalul de călătorie al canadiencei este înţesat de evenimente religioase care îi atrag atenţia. Un astfel de eveniment evocat este cel al procesiunilor religioase; acestea ,,încorporează un sentiment religios mai activ şi mai profund’’[8]. Surprinderea ei este şi mai mare în momentul în care, pentru a invoca ploaia, orăşenii ,,merg până la marginea oraşului’’[9], însoţiţi de un sobor de preoţi, purtând ,,icoane şi sfinte moaşte’’[10]. Odată înconjurat câmpul, aceştia intonează un Te Deum, iar apoi îngenunchează cu toţii pentru a se ruga lui Dumnezeu. În semn de mulţumire pentru ploaia care a venit în urma rugăciunilor, oamenii ridică ,,o frumoasă coloană de cărămidă’’[11]. Întreaga procesiune religioasă este percepută de către occidentală ca fiind un moment solemn.                                                                                                                        Sentimentul religios vine să articuleze ,,derularea biografiei creştine a individului’’[12]. Prin tainele pe care acesta le primeşte (botez, căsătorie etc.), el intră în ,,relaţii personale’’ cu divinitatea, ceea ce subliniază ,,aspectul intim al ontologiei sale creştineʼʼ[13]. Din perspectivă religioasă, cununia este un ,,ritual de validare a unei împliniri în planul biografiei creştine şi, în egală măsură, un moment de concentrare în planul trăirii şi al sentimentului religios’’[14]. În ceea ce priveşte întemeierea unei familii, canadianca Ethel evocă în jurnalul său faptul că a avut prilejul de a participa la o nuntă la Câmpulung. O secvenţă interesantă pentru Ethel, dar esenţială (pentru spiritualitatea românească), este cea a cununiei religioase. Canadianca observă faptul că această ceremonie religioasă ,,se ţine pe o platformă rotundă, aşezată în faţa altarului’’[15]. Cu alte cuvinte, Taina Sfintei Cununii are o semnificaţie profundă (în cultul ortodox), prin care cei doi tineri primesc binecuvântarea Bisericii, în urma făgăduinţei liber-consfinţite de cei doi. Cununia se articulează după modelul unirii duhovniceşti (dintre Hristos şi Biserică). Aceasta marchează refacerea unităţii umane originare. Reprezentantul văzut al Bisericii este preotul, însă Hristos este cel care lucrează (în mod nevăzut) în fiecare comunitate creştină. Sacrul devine o componentă pregnantă a imaginarului religios, iar acest lucru este nuanţat în lucrarea lui Lucian Boia[16]. Omul trebuie să creadă într-o altă realitate (de esenţă spirituală) pentru a da cosistenţă realităţii tangibile şi condiţiei umane. Canadianca nu scapă din vedere principalele momente-cheie din rânduiala slujbei religioase. Un astfel de moment impresionant pentru Ethel este cel care marchează încununarea mirilor, prin punerea cununiilor pe capetele acestora. Descrierea cununiilor este realizată cu multă minuţiozitate de către Ethel, ba mai mult, acestea îi apar ca nişte ,,coroane regale, pe capetele mirilor’’[17]. Cununile au o simbolistică aparte în cultul ortodox; ele simbolizează atât demnitatea, cât şi biruinţa asupra vrăjmaşului. Pentru canadiancă, spaţiul românesc devine o (re)articulare, o (re)interpretare a ideii de cămin, care pune în evidenţă statutul său de străin.

Ethel notează în jurnalul său impresiile pe care le are despre poporul român. Ea observă că Biserica este centrul spiritual al comunităţii creştine, dar şi un punct de întâlnire între cer (viaţa veşnică) şi pământ (viaţa pământeană). Spre exemplu, în cultul ortodox există unele slujbe care se oficiază şi în afara zidurilor bisericii. Astfel, canadianca descrie slujba prin care se sfinţeşte locuinţa, fapt surprins atât de sugestiv prin descrierile înţesate de detalii şi pline de coloratură. Pentru ea, preotul este o apariţie uimitoare; el apare în ,,straiele sale impozante de satin’’[18]. În cultul ortodox, preotul are o funcţie sacerdotală. Ethel oferă detalii semnificative despre vizitele regulate pe care le face preotul în casele creştinilor ,,vizitează toate casele din parohie o dată pe lună’’[19], iar stropirea cu agheasmă simbolizează curăţirea vieţii spirituale. Canadianca este surprinsă de tot ceea ce înseamnă spiritualitatea românească. O secvenţă emblematică face trimitere la ziua de duminică, pe care creştinii i-o dedică lui Dumnezeu. Participarea la viaţa liturgică este prima formă ,,de agregare comunitară în planul religios, spiritual’’[20]. Aceasta mărturiseşte că merge doar câteodată la biserică, însă nu reuşeşte să înţeleagă mare lucru din slujbă, deoarece ,,rugăciunile sunt cântate cu o intonaţie specifică’’[21]. Din perspectiva canadiencei, participarea la Sfânta Liturghie este percepută ,,ca fapt exterior pietăţii, ca spectacol; ceea ce atrage este doar frumuseţea cântărilor’’[22]. Observaţia pe care o face canadianca este esenţială, întrucât, în cultul ortodox, rugăciunea cântată cu o intonaţie aparte intensifică atmosfera de bucurie şi de comuniune. Una dintre prejudecăţile acesteia este că, paradoxal, biserica îi apare ca un loc haotic; nu există scaune, toată lumea stă în picioare, se înghesuie, nu există o orgă, iar dezordinea predomină şi în cor. Ceea ce îi caracterizează pe români este verbalismul, dat fiind faptul că mulţi dintre credincioşi bârfesc fie la începutul, în timpul sau la finalul slujbei. Această manifestare colectivă a credinţei nu duce lipsă de puţină ,,socializare’’. La o privire mai atentă, Ethel observă că poporul român este un popor evlavios. În acest sens, ea evocă scena în care femeile mai în vârstă îngenunchează adesea şi se închină în faţa icoanelor sfinte. Icoana presupune ,,o gestică şi un ritual aparte, din partea credincioşilorʼʼ[23].

Sărbătorile şi posturile ritmează ,,viaţa religioasă şi devoţiunea colectivă în discursul liturgic’’[24]. Edificator în acest sens este mărturia pe care o face canadianca ,,sunt două zile de sărbătoare pe săptămână când servitorii ţin post’’[25]. Aceste zile de post sunt văzute ca ,,momente de intensitate a pietăţii colective’’[26], devenind un reper esenţial ,,în calificarea exemplară a unei vieţi creştine’’[27].   

Bisericile şi mănăstirile ortodoxe româneşti îi atrag atenţia occidentalei, ceea ce face ca jurnalul său să abunde în descrieri consistente ale mănăstirilor şi ale vieţii monahale. Ethel vizitează Mănăstirea Agapia, o mănăstire de maici, fiind impresionată de călugăriţele care se dedică în totalitate rugăciunii şi meditaţiei. De asemenea, viaţa monahală este descrisă în cele mai mici detalii. Spre exemplu, vieţuitoarele din mănăstire brodează, ţes covoare, contribuind, astfel, la bunăstarea generală a mănăstirii. Privirea lui Ethel se îndreaptă şi înspre veşmintele călugăriţelor, care par învechite. Un ,,aranjament’’ cu totul nepotrivit, în ochii ei, constă în acoperământul capului, care i se pare bizar. Nu îi scapă din vedere nici biserica din mijlocul aşezământului monahal, care este brodată cu câteva ,,daruri votive’’[28] ce atârnă în faţa altarului. Picturile vechi ce ilustrează raiul şi iadul împânzesc pereţii bisericii. Ethel afirmă că picturile sunt ,,opera unui artist nepriceput, dar serios’’[29], însă acestea sunt reprezentate într-un mod nu numai realist, ci cât se poate de convingător. Întreaga viaţă monahală este descrisă de către canadiancă, prin micile detalii care dau pregnanţă unei vieţi închinate lui Dumnezeu.

România (înaintea declanşării Primului Război Mondial) pe care o zugrăveşte Ethel este o lume a stabilităţii, a echilibrului. Canadianca notează zilnic în jurnal trăirile personale, fapt ce sporeşte credibilitatea şi autenticitatea faptelor relatate. Întâlnirea cu spaţiul românesc marchează o serie de căutări şi descoperiri, care sunt presărate de-a lungul celor şapte ani petrecuţi în cultura adoptivă (cultura română). Analiza imagologică a spiritualităţii româneşti este surprinsă atât de sugestiv de Ethel; ea observă că biserica este centrul spiritual al comunităţii creştine, un spaţiu deschis tuturor, în care omul îşi caută refugiul. Participarea credincioşilor la slujbele bisericii simbolizează momentele de vârf ale pietăţii, dar şi ale sensibilităţii religioase. Poporul român este un popor evlavios, dovadă stând numeroasele biserici şi aşezăminte monahale, care împânzesc această ţară situată într-un alt colţ al lumii, aşa cum remarcă Ethel, dar şi faptul că ritualurile religioase şi credinţa au rămas nealterate de sute de ani. Respectarea zilelor de post oferă prilejul ,,de a particulariza confesional o comunitate, prin percepţia critică a unei alterităţi confesionaleʼʼ[30] (care nu ţine cont de post). Icoanele în faţa cărora se închină şi îngenunchează credincioşii instituie un anumit tip de comunicare între om şi divinitate; în faţa icoanei, omul îşi exprimă emoţia şi trăirea religioasă. Procesiunile religioase, pe lângă faptul că oferă o imagine exteriorizată spectacular în derularea vieţii religioase, ele încorporează un sentiment activ şi profund, întrucât fiinţa umană accesează realitatea transcendentă.

Finalmente, percepţia pe care o are occidentala asupra spiritualităţii româneşti relevă sensibilitatea religioasă a poporului român. Sentimentul religios este, pentru ortodocşi, un sentiment al trecutului, întrucât în viziunea lor trecutul defineşte adevărata credinţă. A trăi în chip religios echivalează cu păstrarea trecutului. Spiritul creştin (ortodox) este unul speculativ, mistic, orientat spre lumea cealaltă. Astfel, spiritualitatea ortodoxă urmăreşte transformarea lăuntrică a fiinţei umane, precum şi desăvârşirea acesteia.

 

Bibliografie

 

Andraş, Carmen, România şi imaginile ei în literatura de călătorie britanică, Cluj-Napoca, Dacia, 2003.

Boia, Lucian, Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune, Bucureşti, Humanitas, 1998.                                                                                                                                                       Boia, Lucian, Pentru o istorie a imaginarului, trad. din franceză de Tatiana Mochi, Bucureşti, Humanitas, 2000.

            Greening Pantazzi, Ethel, România în lumini şi umbre. (1909-1919), trad. din engleză de Constantin Ardeleanu şi Gabriela Debita, Bucureşti, Humanitas, 2015.

            Radosav, Doru, Sentimentul religios la români. O perspectivă istorică (sec. XVII-XX), Cluj-Napoca, Dacia, 1997.

 

 


[1] Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, trad. din franceză de Tatiana Mochi, Bucureşti, Humanitas, 2000, p. 32.

[2] Carmen Andraş, România şi imaginile ei în literatura de călătorie britanică, Cluj-Napoca, Dacia, 2003.

[3] Ibidem, p. 313.

[4] Ibidem, p. 314.  

[5] Lucian Boia, Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune, Bucureşti, Humanitas, 1998, p. 26.

[6] Ibidem, p. 26.

[7] Ethel Greening Pantazzi, România în lumini şi umbre. (1909-1919), trad. din engleză de Constantin Ardeleanu şi Gabriela Debita, Bucureşti, Humanitas, 2015.

[8] Doru Radosav, Sentimentul religios la români. O perspectivă istorică (sec. XVII-XX), Cluj-Napoca, Dacia, 1997, pp. 225-226.

[9] Ethel Greening Pantazzi, România în lumini şi umbre. (1909-1919), ed. cit., p. 35.

[10] Ibidem, p. 35.

[11] Ibidem, p. 35.

[12] Doru Radosav, Sentimentul religios la români. O perspectivă istorică (sec. XVII-XX), ed. cit., p. 113.

[13] Ibidem, p. 113.

[14] Ibidem, p. 129.

[15] Ethel Greening Pantazzi, România în lumini şi umbre. (1909-1919), ed. cit., p. 33.

[16] Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, trad. din franceză de Tatiana Mochi, Bucureşti, Humanitas, 2000.

[17] Ethel Greening Pantazzi, România în lumini şi umbre. (1909-1919), ed. cit., p. 33.

[18] Ibidem, p. 37.

[19] Ibidem, p. 37.

[20] Doru Radosav, Sentimentul religios la români. O perspectivă istorică (sec. XVII-XX), Cluj-Napoca, Dacia, 1997, p. 212.

[21] Ethel Greening Pantazzi, România în lumini şi umbre. (1909-1919), ed. cit., p. 37.

[22] Doru Radosav, Sentimentul religios la români. O perspectivă istorică (sec. XVII-XX), ed. cit., p. 215.

[23] Ibidem, p. 283.

[24] Ibidem, p. 217.

[25] Ethel Greening Pantazzi, România în lumini şi umbre. (1909-1919), trad. din engleză de Constantin Ardeleanu şi Gabriela Debita, Bucureşti, Humanitas, 2015, p. 36.

[26] Doru Radosav, Sentimentul religios la români. O perspectivă istorică (sec. XVII-XX), Cluj-Napoca, Dacia, 1997, p. 221.

[27] Ibidem, p. 221.

[28] Ethel Greening Pantazzi, România în lumini şi umbre. (1909-1919), ed. cit., p. 117.

[29] Ibidem, p. 117.

[30] Doru Radosav, Sentimentul religios la români. O perspectivă istorică (sec. XVII-XX), ed. cit., p. 222.