Aboneaza-te la newsletter





Personajele Hortensiei Papadat-Bengescu. Elemente care prevestesc destructurarea familiei Halippilor în romanele bengesciene

Autor: Diana-Cristina Teieru

Septembrie 2020

 

În ciclul romanelor bengesciene se observă atenţia prozatoarei pentru „defecţiunea” biologică, care tinde să ia aspectul degradării fiinţei umane, prin legăturile ilicite, care au un puternic substrat vicios. Spre exemplu, saloanele unde îşi duc viaţa personajele bengesciene sunt  locurile unde se dezlănţuie toţi nervii şi instinctele. În Drumul ascuns, salonul se va transforma într-un sanatoriu şi va prinde contur, devenind „un sediu al decrepitudinii”[1]. Carmen Ligia Rădulescu afirmă că „destinul aproape tragic al Hallipilor este de a deveni metafora unei umanităţi degradate, pervertite, cu grave infirmităţi sufleteşti, guvernate de legea vidului interior”[2]. În Fecioarele despletite, Mini descoperă elemente care duc la destructurarea Halippilor. Este vorba despre porţile care sunt lăsate deschise la moşie; ele anunţă drama familiei.                                                                                                                                  Fiinţele care populează acest univers au ambiţii de parvenire, provin din medii obscure. Un exemplu elocvent este clinica pe care o are Lina Rim, acolo unde aceste „fecioare despletite” vin să-şi „lepede fructul amorurilor condamnate”[3], aşa cum afirmă Ovid. S. Crohmălniceanu. Lina este cea care are o fată înaintea căsătoriei cu Lică Trubadurul, pe Sia. Toate originile acestor familii avute sunt obscure şi aici îi amintim pe Halippi, pe Walteri şi pe Drăgăneşti. Lumea prozatoarei este o lume care nu evoluează, personajele sunt supuse degradării, ele involuează, rădăcinile lor sunt cu adevărat tenebroase. Aceste personaje se lasă înghiţite de trecutul tenebros.                                                                                                                                 Un alt tip de personaje care se află sub semnul destructurării, dar şi sub semnul unui blestem  sunt acele personaje „tarate ereditar”[4]. Vorbim despre Mika-Lé, gemenii Halippa şi Sia, personaje din Fecioarele despletite, care se află sub imperiul destructiv al bolii. Acestea întruchipează mizerii fiziologice şi sufleteşti. Şerban Cioculescu subliniază „vocaţia de interioritate”[5] a personajelor Hortensiei Papadat-Bengescu şi observă că, spre deosebire de cele vulgare, ele sunt, prin natura lor, ermetice. În ciclul Halippa, elementul disoluţiei este reprezentat de factorul ereditar. Expresie a ororii de metisof, această degenerescență se traduce prin boală sau tendințe incestuoase. Nici căsătoria nu scapă de amendarea amestecului claselor sociale.  

Gemenii Halippa, Dorin şi Codin, sunt personaje care apar atât în Fecioarele despletite, cât şi în Concert din muzică de Bach. În primul roman, ei sunt percepuţi de către Mini ca semănând foarte bine cu doctorul Rim. Din punct de vedere fizic, ei sunt caracterizaţi ca doi liceeni slăbănogi, cu urechi late, care păreau, mai degrabă, băieţii lui Rim. Modelul lor masculin este Doru Halippa, iar mama acestora este Lenora. În Fecioarele despletite, gemenii sunt trimişi în Germania la studii timp de cinci ani pentru a învăţa farmacie şi bacteriologie, deoarece în România, aceştia nu se descurcau nici să promoveze examenele liceale. Acolo, ei obţin diplome în farmacie şi se reîntorc în ţară, apropiindu-se de familia Rim. Gemenii Halippa sunt personaje cvasi-demonice. Aceştia introduc o dezordine în sânul familiei.

În Concert din muzică de Bach, ei sunt caracterizaţi ca fiind mici de înălţime, şireţi şi vorbăreţi, solidarizându-se mereu contra tatălui lor. Gemenii apar prezenţi şi în casa Rimilor, unde se victimizau mai mereu, calomniindu-şi tatăl. Aceştia „fixează punctul cel mai de jos al societăţii citadine interbelice, luminând cu pâlpâirile întunecate ale unor raţionamente primare etajele subterane ale aşa-zisei conştiinţe moderne supusă, deopotrivă, prin încălcarea flagrantă a normelor etice, de comportament, malformaţiilor psihice, cât şi perturbările sistemului de valori morale, culturale, deriziunii şi regresului”[6]. Ei prezintă un aspect al degenerării; cei doi se completează reciproc. Ceea ce le facilitează succesul, dincolo de aspectul lor hilar, este viclenia şi linguşirea.

Din punct de vedere profesional, ei debutează într-un laborator, care este improvizat în subsolul facultăţii de medicină. Retragerea lor în „citadela subterană găzduită de societate într-o ignorare culpabilă coincide cu fastul înmormântării Siei, la care participă întreaga protipendadă cu risipă de lux”[7]. Ascensiunea gemenilor va culmina cu divorţul Lenorei de Halippa şi căsătoria acesteia cu Walter în Drumul ascuns.                                                                                            Sia este personajul grotesc, pe care îl întâlnim în Concert din muzică de Bach. Ea este fata Linei şi a lui Lică Trubadurul. Din această împreunare n-a putut ieşi decât un monstru lipsit de contur, „bloc inform păstrând amprenta haosului, după cum şi Mika-Lé, acea creaţie fantezistă rezuma aceeaşi acuplare stridentă”[8]. Sia, fiinţă tăcută, leneşă şi răutăcioasă, face parte din galeria fecioarelor despletite, o eroină tragică, ale cărei „patimi sumbre se sting în moarte”. Greoaie, cu o gândire înceată, ea oscilează între psihologia infantilă şi cea a femeii mature. Sia îl însoţeşte încă din copilărie pe nestatornicul ei tată. Asemeni Lenorei, jocurile ei interioare nu reuşesc să ajungă până la gând, ci ele se transformă în acte propriu-zise, iar lupta dintre rău şi bine se dă în adâncurile fiinţei sale. Aceasta ajunge să simtă pentru Lică o admiraţie fără margini. Aventurile tatălui său se răsfrâng asupra ei. Chiar dacă Sia este un personaj lăturalnic, înmormântarea ei este cu totul exagerată. „Înhumarea Siei devine o răscruce pentru toţi, nu datorită importanţei faptului în sine, ci din cauză că a coincis cu declararea directă a dragostei Elenei pentru Marcian, cu moartea prinţului Maxenţiu”[9].

Un alt element relevant este dat de locuinţele în care trăiesc personajele și care le creează o stare de disconfort. Casa reliefează mărturia originilor obscure, ascunse cu obstinaţie. Spre exemplu, una dintre aripile conacului este neterminată, deoarece zidarul italian pleacă, vestibulul este pustiu, mozaicul este neşlefuit, pereţii sunt acoperiţi de stranii desene. Totul se aseamănă cu un decor al tragediei. Personajele prozatoarei sunt fiinţe incomplete, deoarece sunt tentate să evadeze în mediul social. Ele sunt marcate puternic de superficialitate, artificialitate, iar tarele fizice şi morale ale acestora sunt mascate cu greu. Așadar, locuința imprimă frământările personajelor, dar are şi rolul de a împrumuta aspecte dezolante atunci când aceştia trec prin momente dramatice.

Fecioarele despletite, primul volum al ciclului Halippa, prevesteşte, încă de la bun început, destrămarea familiei lui Doru Halippa, care este surprinsă în arhitectura moşiei de la Prundeni. Referitor la drama conjugală a lui Doru Halippa, există un element esenţial care conduce la disoluţie. Este vorba despre „decorul somptuos”, care ilustrează ambiţiile unei burghezii ce încearcă să îşi compenseze originile obscure. Aici, interioarele joacă un rol esenţial, chiar dacă ele nu sunt descrise cu minuţiozitate; obiectele au şi ele o existenţă independentă, iar în planul exterior se observă impunerea ordinii, a confortului şi a trăiniciei sentimentelor. La nivel simbolic, criza este indicată prin tulburarea ordinii obiectelor, prin aspectul dezolant, precum şi prin părăsirea conacului, care, odinioară, emana belşug şi bunăstare. Spre exemplu, disoluţia sufletească a Lenorei, suferinţa trupului ei, precum şi dezmembrarea familiei se răsfrânge asupra familiei Halippa. Camerele şi mobilierul reflectă destinele personajelor. Acelaşi lucru se întâmplă şi în căminul Rimilor unde, atât obiectele, cât şi decorul au aceeaşi semnificaţie. Apariţiile fantomatice sunt redate prin desenele în cărbune prezente în vestibulul conacului; autoarea acestora este Mika-Lé. Dincolo de aceste aspecte, decorul mai are şi rolul de a indica statutul social al personajelor care populează universul bengescian. Această moşie se va dovedi un „decor shakespearian” al tragediei. Casa are o arhitectură „solidă şi regulată”, cu mobilierul „simetric şi confortul funcţional”, cu o înfăţişare de „fragment rătăcit”, cu mozaicul „neşlefuit”, semănând „a un pustiu lespezit”. Această dispunere în spaţiu va prefigura „tragedia” de la Prundeni. Mika-Lé, fata cea mică a Lenorei, deschide galeria fecioarelor despletite. Prin fizicul său grotesc, ea întruchipează dezordinea şi reprezintă factorul destructurării ordinii. Acest personaj provoacă „cutremurul” de la moșia Prundeni. Ea este cea care îl va moșteni pe tatăl său, devenind, în acest fel, un element de destructurare al ordinii.  

Destructurarea este redată şi de relaţiile dintre personaje. Se observă că această lume a personajelor este una dominată de snobism, ea ascunde acel „morb al descompunerii morale”[10]. Statutul social al personajelor bengesciene atinge punctul culminant prin snobism. Vedem o lume avidă de promovare şi de afirmare, prin adoptarea unor forme de comunicare. Edificator în acest sens sunt relaţiile membrilor fiecărui grup, aceste personaje doresc obţinerea unei compensaţii exterioare, scopul ei fiind acela de a dezintegra unitatea. Este sugestivă scena în care doctorul Rim o invită pe Sia ca să-l îngrijească, Ada Maxenţiu îl invită pe Lică Trubadurul pentru a-i da lecţii de echitaţie, iar Elena Halippa îl invită pe Marcian ca să îi dirijeze concertul. Destrămarea familiei porneşte de la interesele inutile şi ajunge la interese care deschid noi perspective sociale. În acest sens stau mărturie căsătoriile iniţiale care s-au încheiat pentru avere sau pentru ocuparea unei poziţii în societate.

Elena, Ada Maxenţiu, Rim îşi caută fericirea pe care căsnicia nu le-a oferit-o. Fiecare personaj îşi va găsi fericirea în funcţie de calitatea sufletească. Adevăratul lor profil moral şi nu masca lor îl vedem acum. Rim este cel care cochetează cu Sia, Ada îl va alege pe Maxenţiu, iar snobismul Elenei Drăgănescu îl regăsim integral satisfăcut odată cu apariţia muzicianului Marcian. Universul Hortensiei Papadat-Bengescu este un univers al relaţiilor umane, „asimilate la nivelul interiorităţii”[11].

Personajele „tarate ereditar”[12] par că se află sub semnul unui blestem. Este vorba despre Mika-Lé, gemenii Halippa şi Sia, personaje care aparţin ciclului Halippa. Acestea stau sub semnul degradării fizice, aflându-se sub imperiul destructiv al bolii care îi macină. Ele întruchipează mizeriile fiziologice şi sufleteşti. Monstruosul, sterilitatea, maladia, infirmitatea sufletească, toate acestea sunt forme de recunoaştere ale personajelor ciclului Halippa.

Prin acest ciclu de romane, prozatoarea doreşte să evidenţieze involuţia condiţiei umane. Astăzi, personajele prezente în universul bengescian din ciclul Halippa capătă consistenţă prin mutaţiile individualităţii contemporane, care se află în strânsă legătură cu modificările sociale.

 

 

 

Bibliografie

Ciobanu, Valeriu, Hortensia Papadat-Bengescu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965.

Cioculescu, Şerban, Aspecte literare contemporane, Minerva, Bucureşti, 1972.

Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între cele două războaie mondiale, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967.

Mihăilescu, Florin, Introducere în opera Hortensiei Papadat-Bengescu, Minerva, Bucureşti, 1975.

Protopopescu, Al., Romanul psihologic românesc, Eminescu, Bucureşti, 1978.

Rădulescu, Carmen Ligia, Hortensia Papadat-Bengescu, Marea europeană a anilor ʼ30, Recif, Bucureşti, 1996.                                                                                                   Vancea, Viola, Hortensia Papadat-Bengescu, antologie, studiu introductiv, tabel cronologic şi bibliografie, Eminescu, Bucureşti, 1976.

Vancea, Viola, Hortensia Papadat-Bengescu, Universul citadin, Repere şi Interpretări, Eminescu, Bucureşti, 1980.

 

 

[1] Al. Protopopescu, Romanul psihologic românesc, Eminescu, Bucureşti, 1978, p. 128.

[2] Carmen Ligia Rădulescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Marea europeană a anilor ʼ30, Recif, Bucureşti, 1996, p. 132.

[3] Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967, p. 446.

[4] Florin Mihăilescu, Introducere în opera Hortensiei Papadat-Bengescu, Minerva, Bucureşti, 1975, p. 79.

[5] Şerban Cioculescu, Aspecte literare contemporane, Minerva, Bucureşti, 1972, pp. 379; 380-381.

[6] Viola Vancea, Hortensia Papadat Bengescu, Universul citadin, Repere şi Interpretări, Eminescu, Bucureşti, 1980, p. 258.

[7] Ibidem, p. 259.

[8] Anton Holban, Viaţa şi moartea în opera d-nei Hortensia Papadat-Bengescu, reprodus din volumul Hortensia Papadat-Bengescu, antologie, studiu introductiv, argument, cronologie, bibliografie Viola Vancea, Eminescu, Bucureşti, 1976, p. 156.

[9] Valeriu Ciobanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965, p. 152.

[10] Florin Mihăilescu, op. cit., p. 76.

[11] Ibidem, p. 79.

[12] Florin Mihăilescu, op. cit., p. 250.