Aboneaza-te la newsletter





Reflectarea psihologiei personajelor în romanul bengescian (ciclul Halippa)

Autor: Diana-Cristina Teieru

Septembrie 2020

Hortensia Papadat-Bengescu realizează o minuţioasă galerie a vieţii sufleteşti a personajelor sale şi caută să surprindă evoluţia lor psihologică. Toate personajele romancierei au un contur psihologic personal. „Relaţiile dintre aceste individualităţi, ca şi procesele sufleteşti pe care le încearcă, formează tabloul general, necruţător, al unui întreg mediu social”[1], aşa cum afirmă Valeriu Ciobanu. Componenta psihică a fiecărui personaj este, de fapt, o descompunere. Pluralitatea interioară se concretizează prin confruntarea cu fenomenele psihice, care vin din diferite direcţii şi care nu se mai subordonează unui individ anume.

Personajele bengesciene au doar trupuri şi simţuri; ele sunt lipsite de idei. Se observă faptul că modificările lor sunt în strânsă dependenţă de treapta lor socială, la care ele doresc să ajungă; în acelaşi timp, acestea sunt condiţionate şi de starea de sănătate, dar şi de specificul lor individual. La Hortensia Papadat-Bengescu, personajele transgresează diferite medii sociale şi sunt puse în diverse situaţii pentru a vedea care sunt efectele psihologice. La diferite personaje, romanciera le atribuie mai multe boli, care ajung în stadii avansate. Aceste boli echivalează cu un nou stadiu psihologic. Personajele nu acţionează din sentimente, ci doar ca să îşi satisfacă poftele, iluziile etc. „Întreaga umanitate din ciclul Hallipilor suferă de o boală secretă: biologicul şi socialul presează până la desfiinţarea asupra psihicului şi, mai ales, a sufletului”[2].

Referitor la reflectarea psihologiei personajelor, Tudor Vianu este cel care afirmă că „un singur gest sau o singură reacţie sufletească este intens urmărită, aprofundată în toate laturile ei, printr-o metodă de istovire a amănuntului psihologic, prin bogate asociaţii în jurul unui punct infinitesimal”[3]. Tudor Vianu măsoară progresele psihologice în proza noastră: „Din implicaţiile unei singure impresii se desfac largi dezvoltări, cu variaţii pe tema aceleiaşi senzaţii, cu coborâri în regiunea umbrită a subconştientului, cu înălţări către reflecţia generală, printr-o stilizare muzicală, continuă, în care fiecare frază nouă revine oarecum la punctul iniţial, aşa încât întregul

nu face atât impresia unei înaintări pe o direcţie orizontală, cât a unei adânciri şi a unei potenţări”[4].

Personajele Hortensiei Papadat-Bengescu au existență autonomă. Fiecare personaj ascunde un secret rușinos, secret care îl va măcina pe tot parcursul romanelor, spre exemplu, secretul paternității Mikăi-Lé etc. Aceste secrete vor duce la distrugerea relațiilor cu familia, dar și la degradarea morală sau chiar moartea personajelor.

Analiza psihologică a personajelor se axează pe: sentimentul de iubire prezent în toate formele de manifestare și mă refer în primul rând la găsirea perechii potrivite din punct de vedere social, sentimentul maternității reprimate, care se răsfrânge asupra sentimentului de vinovăție, adaptarea socială, în urma dobândirii armoniei, a păcii și a echilibrului interior. De observat faptul că această analiză psihologică a personajelor simbolizează un cod al comunicării lor, atât cu lumea însăși, cât și cu creatoarea care le-a dat viață. Prozatoarea vrea să pună în evidență comunicarea omului cu lumea, care constituie atât condiția umană, cât și cea socială a personajelor.

Un personaj rece, parvenit este doctorul Walter, care este avid de avere şi are dorinţa acută de a avea notorietate; comparativ cu Lică Trubadurul, el este un personaj dezumanizat. Pentru că doreşte să capete celebritate, va încerca să o cucerească pe Salema Efraim. Aceasta îi va face cadou lui Walter un palat, palatul Barodin, pe care îl va transforma într-un sanatoriu. Doctorul Walter a devenit psihiatru, tocmai pentru a se vindeca pe sine, însă ajunge să îi vindece pe alţii. Acesta ajunge să se căsătorească cu Lenora pentru ca lumea să uite modul în care el a parvenit. Pentru Walter, arta este o formă de purificare, după relaţia încheiată cu Salema Efraim.

Un caz particular care reflectă adâncirea progresivă a maladiei psihice în ceea ce priveşte imposibilitatea de adaptare este personajul Aneta Pascu, personajul principal din Rădăcini, care a fugit de la tatăl său, Vasile Pascu din Vaslui, fiind atrasă de mirajul capitalei; ea găseşte fericirea doar pe holurile Universităţii.

Aneta nu se poate integra în real, iar căminul familial este cel care îi anulează orice aspiraţie. Ea face un efort continuu de acomodare, însă lipsa de percepţie îi macină echilibrul interior. Drama sufletească şi anume impasul personajului, care indică inadaptarea, sunt declanşate de asumarea noii realităţi. Criza pe care aceasta o are reflectă ,,dezacordul între imaginea aproximativă a noii conjuncturi şi presiunea tiranică a formelor existenţei anterioare”[5]. Aceasta pendulează între stări contradictorii. Comportările ei ne apar motivate, deoarece acestea sunt dereglate.

La romancieră, relaţiile între personaje declanşează, de fapt, analiza psihologică. Acest procedeu este tipic analiştilor, însă la prozatorii de tip obiectiv apare sugestia. Tocmai din acest punct de vedere literatura Hortensiei Papadat-Bengescu este un univers, care funcţionează în baza relaţiilor umane la nivelul psihologiei. Osia universului bengescian este elementul psihologic, şi nu cel social. Din punct de vedere social, autenticitatea se află în interiorul existenţei individuale. Personajele bengesciene îşi contemplă, de fapt, propria lor decădere. Ele sunt preocupate de „ce zice lumea”, ambiţionându-le să se comporte, chiar în momentele cele mai grave ale existenţei, în mod „distins”. Există o luptă constantă de a trăi în conformitate cu normele impuse de societatea dominată de snobism, egoistă şi amorală. Trăsăturile acestei lumi o fac detestabilă, cu atât mai mult cu cât instinctele vulgar-pasionale se întrevăd în spatele comportamentului manierat.

Hallipii sunt, în fond, o familie care are un destin sinuos, marcat de ambiguitate morală, experienţele lor instinctuale venind în permanent conflict cu normele sociale.

 

 

Bibliografie

           

                Ciobanu, Valeriu, Hortensia Papadat-Bengescu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965.

            Rădulescu, Carmen Ligia, Hortensia Papadat-Bengescu, Marea europeană a anilor ʼ30, Recif, Bucureşti, 1996.

Vancea, Viola, Hortensia Papadat-Bengescu, Universul citadin, Repere şi Interpretări, Eminescu, Bucureşti, 1980.

Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, vol. I, Hyperion, Chişinău, 1991.

 

 

[1] Valeriu Ciobanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965, p. 200.

[2] Carmen Ligia Rădulescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Marea europeană a anilor ʼ30, Recif, Bucureşti, 1996, p. 131.

[3] Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, vol. I, Hyperion, Chişinău, 1991, p. 281.

[4] Ibidem, p. 282.

[5] Viola Vancea, Hortensia Papadat-Bengescu,Universul citadin, Repere şi Interpretări, Eminescu, Bucureşti, 1980, p. 357.