Aboneaza-te la newsletter





Infarct ischemic lacunar sau copilul din flori…

Autor: Aurel Andrei

Octombrie 2020

 

Infarct ischemic

 

 

                                              Infarct ischemic lacunar

                                              sau

                                  copilul din flori…

                                               

                                                 Monodramă

 

       

 

 

                     Personajele: Rodion

                                                    Voce Carmen

                                                    O voce de bărbat

                                                    O voce de femeie

                                                    Vocea reporterului de la radio

 

    

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

    

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                                                                         Scena 1

 

       (Cortina-i ridicată, în scenă e întuneric. Un fulger sfâșie întunericul, urmat de un trăsnet  

       care asurzește publicul. Liniște. Se aude o muzică rock care când crește în intensitate când 

       coboară, de parcă e adusă de rafalele unui vânt bizar. Brusc se aprinde un bec atârnat de

       un stâlp plantat în mijlocul scenei și care dezvăluie un decor unde domnește haosul. Fel

       de fel de obiecte disparate, pânze care flutură în vânt, scânduri rupte, folii de celofan, hârtii

       etc. Apare, șchiopătând, Rodion. Privește înfricoșat în toate părțile, așteptând să se

       întâmple ceva groaznic cu el sau lângă el. Se oprește lângă stâlp)

 

Rodion (privește în sus, spre becul anemic): Cel puțin aici e lumină.

 

         (Îi dă roată)

 

       - Un stâlp? În mijlocul străzii?

 

         (Cercetează atent în jur)

 

       - Unde e strada? Unde sunt trotuarele?

 

       - Pare mai degrabă un maidan. Pe maidan sunt bălării.

 

       - Nu văd așa ceva.

      

       - Unde sunt casele?

 

       - Doar un stâlp plantat… la întâmplare!?

 

       - Nu se poate! Prezența lui, aici, trebuie să însemne ceva.

 

       - Fiindcă toate au un rost pe lumea asta!

 

          (Tăcere)

 

       - Am orbecăit destul prin întuneric.

      

       - Nu știu cât timp. Măcar aici văd pe unde calc, văd ce este în jur. Becul e destul de chior,

         dar văd câte ceva! Văd ce este în jurul meu!

      

          (Își cercetează hainele rupte, care atârnă fâșii pe el. Dezolat.)

      

       - Nu mai înțeleg nimic.

 

          (Își examinează nedumerit picioarele)

      

       - Ghete? Cum naiba să fiu încălțat cu ghete?

 

       - Astea nu sunt ghetele mele. N-am purtat niciodată astfel de ghete. Și ce culoare

         imposibilă au! Maro! Nu mi-a plăcut niciodată culoarea maro.

 

         (Tare)      

 

       - Mie nu-mi plac ghetele! 

 

       - Nici măcar iarna. Oricât de grea era iarna aceea nu-mi puneam ghete în picioare!

 

       - Nu m-am gândit niciodată de ce nu suport ghetele în picioare.

 

       - Eu aveam pantofi negri și lucioși. De unde naiba au apărut ghetele astea în picioarele

         mele? Și mai sunt și rupte!

 

         (Arată talpa care se dezlipește ușor)

 

       - Iar hainele? Nici astea nu sunt ale mele.

 

       - Îmi aduc aminte că eram îmbrăcat cu altceva.

     

       - Un costum de haine gri, o cămașă albă cu cravată albastră și o pereche de pantofi negri.

         Pantofii mei preferați.

 

        - Asta țin minte foarte bine.

 

       - Și cum de am ajuns în halul ăsta?

 

         (Se pipăie)

 

       - Se pare că sunt întreg. Nu mă doare nimic. N-am nicio coastă ruptă.

 

       - Deocamdată.

 

         (Își pipăie picioarele)

 

       - Și picioarele îmi sunt întregi.

 

       - Și atunci?

     

       - Unde sunt? Cum am ajuns aici? Și de ce este atât de întuneric? Becul ăsta, luminează el,

         dar tot e mai mult întuneric.

 

         (Se străduie să-și aducă aminte)

 

       - Sigur că da! Era dimineață... Beam o cafea cu… cu nevastă-mea! În fiecare dimineață

         beau cafeaua cu nevastă-mea. E un ritual de la care nu abdicăm orice ar fi!

 

       - Aaa! Dacă mi-am amintit asta înseamnă că am o nevastă! Că treaba asta nu-i o iluzie

         generată de un creier bolnav.

 

       - Dar mai știi!       

 

       - Creierul îți poate juca feste când te aștepți cel mai puțin.

         

         (Se mișcă, cercetează în jur)

 

       - Mai departe nu merg. M-am săturat să orbecăiesc prin întuneric. Aici e cel puțin un pic de

         lumină.

 

         (Cercetează stâlpul)

 

       - Cum naiba luminează becul ăsta? Unde sunt sârmele care alimentează becul? De orice

         stâlp care luminează sunt agățate fire electrice. Ăsta de ce nu are?

 

       - Nu se vede nicio sârmă. Și atunci?

 

         (Se duce spre dreapta, spre stânga, încearcă să găsească firele de sârmă, dar nu sunt)

 

       - Nimic. Niciun fir de sârmă. Puteam să aflu și eu în ce direcție sunt alte case. Poate

         găseam un om cu care să vorbesc. Să mă lămuresc și eu. Ce se întâmplă cu mine. Unde

         sunt, cum am ajuns aici.

 

       - Și atunci?

 

       - Da, da, e un loc ciudat.

 

       - Unul din acele locuri despre care nu știi ce să crezi...

 

       - Locuri bizare, ciudate cum se văd prin filme și care te strâng în spate.

 

       - Și eu?

 

       - M-am trezit deodată în întuneric.

 

       - Mă pregăteam să merg la...

 

         (Încearcă să-și aducă aminte, dar nu reușește)

 

       - Nu-mi amintesc și pace.

 

         (Brusc, triumfător)

 

       - Asta e! Nu puteam să merg decât la birou.

 

       - De ce la birou? Poate că într-un birou muncesc.

 

       - Dar nu-mi amintesc ce anume muncesc.

 

       - Ce știu cu certitudine este faptul că beam o cafea.

 

       - Simt în nări mirosul acela de cafea.

 

       - Ce bună ar fi acum o cafea. Mi-ar limpezi gândurile. Aș înțelege ce se întâmplă cu mine.

 

       - Dar ce e sigur?

 

       - Sigur că beam o cafea cu nevastă-mea. Asta facem în fiecare dimineață, înainte de a

         pleca, eu la birou, ea la școală...

 

       - Școală!

 

       - Nevastă-mea lucrează la o școală. Deci e cadru didactic!

 

       - Pe urmă?... S-a întâmplat ceva?... Dar ce?...

 

       - Mi s-a rupt filmul.

 

       - Când m-am trezit sau mi-am revenit era întuneric în jurul meu. Și mirosea cumplit a ceva

         ars. A carne arsă!!!

 

       - Îmi venea să vomit.

 

       - Am fugit din acel loc. Chiar dacă nu vedeam nimic, trebuia să plec de acolo.

 

       - Mirosul acela mă împiedica să gândesc. Mă înnebunea!

 

       - Aici, măcar, e un strop de lumină.

 

       - Întunericul e înfricoșător. Am orbecăit prin el ceva timp. M-am lovit la genunchi în ceva și

         sigur am o rană urâtă.

 

         (Își examinează genunchiul)

 

       - Am avut dreptate. M-am lovit. Curge un pic de sânge?

 

       - Nu mai curge. S-a închegat. Măcar atâta să facă și corpul meu pentru mine.  

 

         (Bate vântul ușor, apoi mai puternic)

 

       - Bate vântul?

 

         (Se zgribulește)

 

       - Se face mai frig. Iar vântul ăsta...

 

         (Adulmecă aerul)

 

       - Ce-i asta? Miroase a ploaie.

 

         (Un fulger în depărtare și un tunet slab)

 

       - În curând va ajunge și aici. Ploaia.

 

       - Trebuie să-mi găsesc un adăpost. Ploaie înseamnă răceală.

 

         (Dispare în întuneric, revine, iar dispare, melodia de rock sau altceva se aude sincopat,

         adusă parcă de rafalele vântului)

 

       - Am cercetat împrejurimile. Nimic nu este în picioare. Ziduri prăbușite, lemne arse. Niciun

         loc în care să te adăpostești.

 

       - Ce dracu înseamnă locul ăsta? În viața mea n-am trecut printr-un astfel de loc. Nu

         recunosc nimic. Totul e distrus în jur, ars, prăbușit! Și atunci?

 

       - De fapt nici nu m-am dus prea departe. Întunericul mă împiedică să văd mai departe.

 

         (Fulger urmat de un tunet mai puternic)

 

       - Fulgeră... Tună…

 

       - N-am încotro. Va trebui să-mi fac un adăpost. Să improvizez ceva.

 

         (Răscolește o grămadă de scânduri)

 

       - Ia uite, scânduri vechi și putrezite. Înseamnă că stau de mult timp aici. Le-au bătut ploile,

         le-a nins iarna, le-a bătut vântul...

 

         (Ia o scândură care se rupe ușor)

 

       - Scândurile astea putrezite se rup ușor, se sfărâmă și mai ușor.

 

       - Am să încerc, totuși, să fac un mic adăpost. Cât să încap în el. Numai că scândurile

         astea...

 

       - Nu se poate ca toate scândurile să fie putrezite. Ia să caut mai pe dedesubt.

 

         (Înlătură scândurile, găsește câteva întregi și tari)

 

       - Aha! Astea par bune. Măcar pentru o ploaie. Atâta vreau să reziste. Pe urmă am să văd

         eu ce-am să mai fac.

 

       - Noaptea asta nu poate dura la infinit. Nimic nu durează la infinit.

 

       - Dar mai știi?

 

       - Vorbesc despre noapte și infinit?

 

       - Ce naiba?... Relativitate?...

 

         (Se scutură brusc)

 

       - Încă puțin și-o să vorbesc în dodii...

 

         (Începe să construiască în jurul stâlpului un adăpost. Găsește o folie de plastic)

 

       - E o folie?

 

         (Triumfător)

 

       - Folia e bună! Asta rezistă ani de zile până ce se distruge!

 

       - Și ploaia nu trece prin ea. Și ține căldura corpului meu.

 

         (Acoperă scândurile cu folia, o fixează cum poate cu scânduri, improvizând noduri)

 

      - Sper să țină. După ce trece ploaia o să caut altceva.

 

       - Sper să fie o ploaie mai liniștită. Una mocănească. Nu o furtună. O furtună mi-ar spulbera

         imediat adăpostul.

 

       - Parcă nu mai fulgeră, dar plouă...

 

         (Plouă. Rodion se adăpostește și vorbește scoțând capul în afara adăpostului

 

       - Ține. Dumnezeu mi-a ascultat ruga.

 

       - Dumnezeu? Oare aici există Dumnezeu sau sunt direct în iad?

 

       - Dacă mă gândesc mai mult o iau razna. E bine că n-am intrat în panică. Nu disper.

         Respirația. Ea mă ajută să trec peste orice neregulă.

 

       - Un lucru e cert, situația asta nu poate dura la infinit.

 

       - Pe ce îmi bazez raționamentul?

 

       - Pe faptul că n-am făcut rău în viață. Viața mea a fost un lung șir de fapte și întâmplări

         mărunte și uneori chiar fără semnificație. Dacă aș încerca să o povestesc ar fi o mare

         plictiseală.

 

       - Atunci care e sensul prezenței mele aici?

 

       - Te pomenești că sunt la Judecata de Apoi!

 

       - Nu poate să fie adevărat. Unde e Marea Poartă? Unde este Sfântul Petru, cel care te

         chestionează ce ai făcut în viață și care hotărăște în ce direcție mergi. Spre rai sau spre

         iad?

 

       - Aici e doar acest stâlp cu un bec aprins și care...

 

       - Și o mare de întuneric…

 

         (Brusc, becul se stinge)

 

       - Hei! Ce faci? De ce te-ai stins?

 

         (Lovește cu picioarele stâlpul. Becul se aprinde)

 

       - Așa da. Fără lumină e al dracului de rău.

 

       - După ploaie ar trebui să se facă un pic de lumină... naturală... Adică să apară dimineața.

        

       - Asta e rânduiala. După noapte vine dimineața.

 

       - Abia atunci am să văd unde sunt și ce s-a întâmplat cu mine.

 

       - Timpul...

 

       - Oare aici există timp?

 

       - Timpul sunt eu și dacă eu exist, mă mișc, vorbesc, înseamnă că există.

 

       - Deci, dacă există timp înseamnă că n-am murit.

 

       - Lipsa timpului ar fi... o mare necunoscută!

 

         (Nu mai plouă. Rodion iese din adăpost și privește în jur)

 

       - Nu se vede niciun semn. Norii acoperă luna, stelele?

 

       - Da, nu e lună, nu e lumină. Nu sunt stele, nu e orientare...

 

       - O fi vreo noapte mai lungă?

 

       - Noaptea cuțitelor lungi!

 

       - N-are sens. Noaptea e mai mare sau mai mică decât ziua. În funcție de anotimp.

 

       - Trebuie să am răbdare și să aștept ivirea zorilor. Ar trebui să dorm un pic.

 

       - O minte odihnită judecă altfel lucrurile.

 

         (Încearcă să se întindă în adăpost)

 

       - Nu merge. E prea mic pentru un somn. Și prea tare. Am pus eu câteva cartoane, dar tot

         tare e.

 

       - Ce bun ar fi un pat! Cu cearceafuri albe și mătăsoase! Să se lipească de corp!

 

       - Nu știu de unde să încep...

 

       - Există oare un început?

 

       - Probabil când te naști e începutul tău.

 

       - Atunci nu știi ce fel de oameni sunt părinții tăi. Buni sau răi. Nu știi dacă au forța ca să

         te crească, să te ajute să înaintezi în viață, să-ți atingi un scop pe care îl descoperi pe

         drum, pe drumul tău spre... spre ce?...

 

       - Nu știu.

 

       - Sigur e că drumul ăsta, chiar și celelalte, au un singur capăt, moartea.

 

       - La capătul lui nu ne așteaptă altceva decât ea, moartea.

 

       - Și asta mă face neliniștit, nesuferit, agitat...

 

       - Sunt atâtea începuturi...

 

       - Cu părinți educați care știu ce să facă cu viața lor, cu viața ta. Părinți mai puțin educați

         și care trăiesc la întâmplare, dar trăiesc.

 

       - Ai mei? Nu pot să-i judec. Mi-au dat viață și pe urmă?...

 

       - I-am întrebat mereu ce este cu viața mea? Este ceva în neregulă cu ea?

 

       - Nu mi-au răspuns. Ridicau din umeri și-și vedeau de treburile lor zilnice.

 

       - Doar bunicul m-a privit zâmbind și mi-a zis că o să văd eu cum este. Când o să mai cresc

         și o să înțeleg altfel lucrurile.

 

         (Uimit)

 

       - Și mai era ceva. Iarna!

 

       - A dispărut! Poate să dispară un anotimp cât ai bate din palme?

 

         (Și mai uimit)

 

       - Ieri era încă iarnă.

 

       - Dar știu eu cât a trecut de ieri până acuma? Poate că sunt tot în ziua de ieri.

 

       - Când m-am uitat pe fereastra apartamentului nostru am văzut că ninsese mult, zăpada

         acoperea totul și mașini grele abia reușeau s-o înlăture de pe carosabil.

 

       - Chiar m-am gândit să renunț la mașină. Să merg pe jos până la... Până la...

 

       - Școala nevesti-mii e destul de aproape. Zece minute de mers pe jos.

 

       - Biroul meu... Nu țin minte unde e... E ceva mai departe...

 

       - De asta merg cu mașina.

 

         (Scoate mâinile și încearcă să prindă ceva)

 

       - Umezeala după ploaie.

 

       - Și ceața.

 

       - Plutește. Asta am putut vedea.

 

       - Ceața se simte după miros. Are un miros specific. Mai întâi de umezeală și pe urmă de

         ceva jilav. Ți se lipește de gene, îngreunează pleoapele.

 

       - Ciudat e că n-am călcat niciun fir de zăpadă până acum. Și doar am fost atent pe unde

         calc, pe ce calc.

 

         (Se aud foșnete ciudate. Rodion devine neliniștit)

 

      - Trebuie să fie o pădure prin apropiere.

 

       - Foșnetul acesta numai copacii unei păduri îl pot face.

 

         (Gânditor)

 

       - Toate pădurile sunt întunecate și pline de primejdii.

 

       - Când eram copil nu mă speria pădurea. Cred că nici acum nu mă sperie. Numai să dau

         de ea.

 

       - Bunicii mei aveau o casă la marginea pădurii. Dispăream cu zilele în pădure și nimeni nu

         se întreba dacă mai revin sau nu.

 

       - Dar eu reveneam de fiecare dată.

 

       - Bunicul stătea în cerdac și fuma țigări făcute de el. Din frunze de tutun, mărunțite.

 

       - Ieșeau niște țigări groase, cât degetul meu. Așa cum sunt trabucurile acum.

 

       - Sunt sigur că mă aștepta pe mine. Mă apropiam de el și-mi puneam capul în poala lui. El

         mă mângâia pe cap și adormeam imediat.

 

       - Știam tot ce mișcă în pădure. Poienile erau raiul meu..

 

       - Peste tot aveam câte un culcuș în care dormeam fără griji.

 

       - În pădurea aia.

 

         (Brusc un fulger străbate scena, urmat de un tunet puternic și se face întuneric. Becul de

         pe stâlp se aprinde, se stinge, se aprinde, se stinge)

 

                                                                    Scena 2

 

        (Interiorul unei biserici în ruină. Rodion apare în fugă. Caută un loc în care să se ascundă.

        Vede o firidă și se ascunde după ea. Privește speriat în urmă)

 

Rodion: Iar s-a întâmplat ceva... A fulgerat de m-a orbit și a tunat de mi-a spart timpanele.

 

       - Și nu mai sunt unde eram pentru că?!...

 

       - Ceva se mișca în întuneric. Ceva mare și hidos. N-avea o formă deslușită.

 

       - Și brusc am avut senzația unei primejdii iremediabile. Și am fugit.

 

       - N-am știut să fac altceva. Și-am mai simțit ceva. Frica?!

 

       - Frica te face să iei decizii aiuritoare. Decizii pe care, mai târziu, îți par de neconceput.

 

       - Așa am pățit eu.

 

       - Puteam să nu fug? Puteam.

 

       - Puteam să înfrunt acea primejdie generată de forma incertă și misterioasă pe care o

         simțeam lângă mine?

 

       - Sigur că puteam. Dar a apărut ea, frica, și a dat totul peste cap. Teama de necunoscut a

         fost mult mai mare și am fugit.

 

       - Din cauza fricii am ajuns la tot felul de violențe. Împotriva a orice. Și-n special împotriva

         naturii.

 

       - De milioane de ani ne luptăm ca să supraviețuim. Am ucis pentru asta. Am ucis ca să

         avem ce mânca, am construit adăposturi ca să ne protejăm împotriva vântului, a ploilor, a

         zăpezilor, a frigului.

 

       - Hm. Numai că forma aia se ținea după mine. Scotea și niște sunete neobișnuite.

 

       - Acum dacă stau și mă gândesc erau niște sunete pe care nu le-am mai auzit vreodată.

         N-am reușit să le identific.

 

       - Pe urmă a fulgerat orbitor și un tunet m-a azvârlit cât colo.

 

       - Sau poate că mi se pare mie?!

 

       - Nu mi se pare. Nu mai este nimic din ce știam în jurul meu.

 

         (Se desprinde de firidă și cercetează în jur. Pe pereții dărâmați se mai văd chipurile

         sfinților. Câteva bănci rupte, o masă acoperită cu un ștergar curat, dar rupt și un colț de

         altar)

 

       - O biserică? Uluitor!

 

         (Cercetează pereții încercând să distingă chipurile sfinților)

 

       - Nu-mi dau seama ce biserică este. Și sfinții ăștia... Seamănă toți între ei. Parcă ar fi un

         singur sfânt multiplicat.

 

         (Se așază pe o bancă)

 

       - Oricum o biserică e mai bună ca adăpost decât orice altceva.

 

       - Chiar dacă este o ruină, tot mai rămâne ceva sfânt din ea. O biserică nu se dărâmă atât

         de ușor. Tot mai rămâne ceva din ea, peste timp.

 

       - Nu-nțeleg de ce nu se mai face dimineață. Chestia asta mă tulbură foarte tare.

 

       - Și nici stâlpul acela cu becul anemic... Măcar ăla făcea un pic de lumină. Îmi aducea un

         pic de siguranță.

 

         (Brusc se aprinde un bec și se vede stâlpul)

 

       - Poftim! Vorbești de lup și lupul e la ușă. Adică stâlpul. Era imposibil să lipsească din

         peisaj!

 

       - Nu-nțeleg cum luminezi aici, dar nici nu are importanță! Important e că luminezi. Important

         e că nu sunt înconjurat de întunericul ăsta apăsător!

 

         (Vede un culcuș aranjat lângă perete. Se apropie de el)

 

       - Un culcuș?! Înseamnă că a mai fost cineva aici, înaintea mea.

 

         (Se apropie și cercetează culcușul)

 

       - Cartoane... O pătură ruptă și murdară... și ceva ce seamănă cu o pernă...

 

       - Sigur a fost un om al străzii. Ei sunt pricepuți în a aranja astfel de culcușuri...

 

         (Găsește o sticlă)

 

       - O sticlă?!

 

         (Privește în zare)

 

       - Nu-i apă. E altceva.

 

         (Scoate dopul, miroase și gustă cu prudență din sticlă)

 

       - E vin!

 

         (Trage un gât puternic din vin și se scutură de un frison)

 

       - Buuun vinul! O să beau mai târziu. Ia să văd eu ce mai este pe aici.

 

       - Dacă am găsit o sticlă cu vin mai trebuie să fie și altceva.

 

         (Răscolește și dă la iveală o pâine rotundă, întreagă)

 

       - O pâine?! Și nici nu este tare. Adică veche. Se poate mânca.

 

         (Rupe din ea și mănâncă)

 

       - E bună și la gust. Dacă mă gândesc mai bine, ce puteam să găsesc într-o biserică? Vin și         

         pâine. Parcă ar mai fi ceva.

 

        (Caută din nou și dă la iveală o sticlă cu apă)

 

       - Asta sigur e o sticlă cu apă.

 

         (Desface dopul și miroase)

 

       - E ce-am bănuit eu, apă.

 

       - Înseamnă că cel care le-a lăsat aici, sau poate că le-a ascuns, se va întoarce la culcuș.

 

       - Dacă vine n-o să mai fiu singur. O să am cu cine vorbi. O să știu ce se întâmplă cu mine.

 

       - Sper să fie un om sociabil, deși... Oamenii străzii nu prea sunt manierați... Uneori sunt

         de-o agresivitate neobișnuită.

 

         (Se apropie de o masă din fața altarului, pe care se vede o față de masă ruptă, dar curată,

         o icoană, dar și o carte. O deschide)

 

       - Nu știu ce este. A, da, sigur că știu. E alfabetul chirilic. Cum erau scrise pe vremuri cărțile

         bisericești. Înseamnă că biserica e foarte veche.

 

       - Ce-ar trebui să fac acuma? Lucrurile nu pot continua așa.

 

         (Se aud niște sunete ciudate)

 

       - Ce-i asta?

 

         (Ascultă atent și se apropie tiptil de o fereastră. Privește în afară)

 

       - Nu văd nimic.

 

       - Să fie forma aceea stranie care m-a urmărit până aici? Și care mă pândește? Stă acolo, în

         întuneric și mă pândește!

 

       - Să știi că m-a adus aici intenționat! Dar în ce scop?

 

         (Îi atrage atenția ceva scris pe un zid prăbușit. Se apropie de el și șterge cu mâna praful)

 

       - „Memento mori!” Amintește-ți că ești muritor!

 

       - Ce caută expresia asta aici?

 

         (Șterge altă suprafață cu mâna)

 

      - „Carpe diem!” Bucură-te de ziua de astăzi!

 

       - Asta e în latină. Chirilică – latină?!

 

         (Șterge cu mâna o altă suprafață de zid și citește altă inscripție)

 

       - „Omul când moare trupul i se micșorează. Pleacă sufletul din el și trupul se micșorează!”

 

       - Asta nu mai este latină. Și nici chirilică.

 

         (Privește către culcuș)

 

       - Sigur au fost scrise de cel care a dormit aici. Literele nu sunt egale și nici drepte.

 

       - I-o fi tremurat mâna.

 

         (Brusc șterge altă suprafață și citește stupefiat)

 

       - Rodion... Rodion?!

 

       - Nu se poate!

 

       - Rodion e numele meu! Ce să caute scris, aici, numele meu?

 

         (Frenetic șterge alte suprafețe acoperite cu un scris distinctiv)

 

       - „Mereu am luptat pentru schimbarea lumii”.

 

       - „Datorită tehnologiei s-au făcut schimbări uriașe, dar ce nu s-a observat a fost faptul că

         omul s-a îndepărtat de esența sa. De natură”.

 

       - „Care este înțelesul noțiunii de om? Inteligent sau nu. E de ajuns?”

 

       - „Și calea cea dreaptă? Cine poate spune ce este și cum să urmezi calea dreaptă?”

 

       - Aud sunete, văd umbre, deci trăiesc.

 

       - „Moartea implică multe lucruri noi la care nici nu te-ai gândit vreodată”.

 

       - „Promisiuni făcute înainte și după căsătorie și neonorate de niciunul”.

 

         (Cade la pământ epuizat)

 

       - Nu mai înțeleg nimic. După ce-am citit astea pot trage o singură concluzie: Eu le-am scris.

        

       - Deci am mai fost aici. Eu am făcut acel culcuș!? Am dormit în el. Mi-am făcut o rezervă de

         vin, de pâine și apă!

 

      - Dar cum de a fost posibil așa ceva?

 

        (Se aude o împușcătură)

 

       - Aaaa!!!

 

                                                                   Scena 3

 

         (Un interior disparat, ca un vis, dar care îi amintește de casa bunicului său. O sobă cu

         plită, stive de lemne alături, un pat vechi, o masă cu două scaune, un dulap vechi. Un

         radio la fel de vechi, pe o policioară. Rodion este prăbușit în mijlocul scenei. Aceeași 

         melodie de rock sau alta este adusă de rafalele de vânt. Rodion își revine. Se uită în jur,

         apoi se ridică în picioare. Se freacă la ochi)

 

Rodion: Ce-a fost asta?

 

         (Se pipăie febril)

 

       - Sunt întreg!

 

       - Mai înainte parcă a fost o împușcătură! Cineva a tras cu arma!

 

         (Se furișează, ascultă atent)

 

       - Nu se mai aude nimic. Nicio mișcare. Dar e tot întuneric. Parcă e un blestem întunericul

         ăsta! Nu pot scăpa și pace.

 

       - Și fiara aceea perfidă, profită de întuneric și mă pândește. 

 

       - Acum unde mai sunt?

 

         (Cercetează în jur, uimit)

 

       - Dar... Nu se poate!... Asta e casa bunicului meu?! Nu mă înșel deloc!

 

         (Râde, înveselit, sare în sus de bucurie)

 

       - E casa bunicului meu! E casa mea!!

 

       - Dar cum de am ajuns aici?

 

       - Înseamnă că undeva, în subconștientul meu am vrut asta. Întotdeauna m-am simțit în

         siguranță în casa bunicului.

 

         (Își prinde capul între palme și se leagănă)

 

       - Ce se întâmplă?... Ce se întâmplă?

 

       - Nu mai înțeleg nimic.

 

       - Sigur nu este vorba de o farsă?

 

         (Strigă puternic)

 

       - Dacă este o farsă vă spun că m-am săturat! M-am săturat până-n gât! Am ajuns la capătul

         răbdărilor!

 

         (Se aude doar foșnetul pădurii)

 

       - Asta e pădurea mea! Numai ea are un astfel de foșnet, ca un cântec de demult... Ca o

         chemare misterioasă...

 

       - Chiar nu mă aude nimeni?

 

       - Încetați cu farsa asta!

 

         (Tăcere)

 

       - Și atunci:

 

       - Stâlpul? Unde e stâlpul?

 

         (Becul stâlpului se aprinde într-un colț de curte. Se vede prin fereastră. Rodion se apropie

         de fereastră și privește în afară)

 

       - E același stâlp. Fără fire, dar becul luminează... Ce șmecherie mai este și asta? Nu se

         poate să nu-i dau de capăt.

 

       - Dar dacă cineva se joacă cu mine? Cine are atâta putere ca s-o facă?

 

       - Eram...

 

         (Nesigur și oarecum confuz)

 

       - Eram în altă parte. Îmi făcusem un mic adăpost din scânduri și o folie din plastic.

 

       - Ba nu! Am fost într-o biserică! O ruină de biserică. Când nu mai vin oamenii la ea, nu se

         mai fac slujbe, biserica se prăbușește, dar nu dispare cu totul.

 

         (Privește în jur)

 

       - Totuși, e o schimbare...

 

       - Oricum e mai bine decât... babilonia de acolo... de acolo...

 

         (Se așază pe pat, îi verifică rezistența)

 

       - Ține. Măcar mă pot întinde pe el.

 

         (Se întinde pe pat, mulțumit. Se scoală brusc, mânat de un gând. Se duce la dulapuri și

         începe să cotrobăie prin ele)

 

       - Nu se poate, trebuie să fie o cutie cu cafea ascunsă pe aici. De câte ori am plecat de aici

         am lăsat câte o cutie cu cafea. Trebuie să o găsesc. De obicei o puneam în dulapul ăsta.

         Dar acum nu e. Și nu numai cafea, dar și conserve lăsam aici...

 

         (Găsește tot felul de conserve, cutii, le împrăștie pe masă, dar cafea nu. Și ce este mai

         Important toate sunt vechi și mucegăite. Rodion se strâmbă nemulțumit)

 

       - Am sperat și eu.

 

       - Dar totul e mucegăit și vechi. Adică stricat. Nu se poate consuma nimic.

 

       - O să le arunc la gunoi ca să nu dea nevastă-mea peste ele că se face foc și pară. Nu

          suportă conservele mucegăite, vechi de când e lumea…

 

       - Să fi trecut atâta timp de când n-am mai fost noi pe aici?

 

       - Carmen... Carmen e nevastă-mea, nu lasă niciodată ceva care să se strice aici. Adună

         tot și la gunoi cu ele.

 

       - Nu recunosc nimic din ce este aici. N-am cumpărat niciodată astfel de conserve. Ia uite.

         Fasole cu cârnați. Pateu din ficat de porc.

 

         (Citește ce scrie pe o cutie de conservă)

 

       - 1989!...

 

       - Ce-i asta?

 

       - Cum să fie din 1989?

 

       - Noi venin aici la fiecare două săptămâni! De atunci și până acum au trecut o groază de

         ani.

 

         (Citește ce scrie pe cutie cu voce tare)

 

       - Expiră la data de 21.09.1989!

 

         (Confuz)

 

       - Nu mai înțeleg nimic!

 

         (Se învârte în jur)

 

       - Recunosc tot ce este aici.

 

       - Soba, masa, scaunele, erau patru, acum sunt doar două, aparatul de radio, vechi de când

         e lumea. Dar bunicul n-a vrut să renunțe la el niciodată. La el asculta Europa liberă.

         Numai aici o făcea fiindcă nu-l știa nimeni. Nu-l putea turna nimeni la securitate.

 

       - O să ies în curte... Poate că acolo sunt ceva răspunsuri.

 

         (Se duce la ușă și încearcă s-o deschidă, dar nu poate, trage de ea, se sucește, se

         învârtește, dar ușa nu cedează. O cercetează cu atenție)

 

       - Nu-i bătută în cuie. Atunci de ce nu se deschide? Să se fi înțepenit din cauza trecerii

         timpului?

 

       - Mai știi ce poate să facă și timpul ăsta!

 

       - Fereastra!

 

         (Se duce la fereastră pe care încearcă s-o deschidă. Același rezultat. Enervat ia un scaun

         și lovește fereastra, dar nimic. Fereastra nu se sparge. Renunță și se așază la masă cu

         capul între palme)

 

       - Sunt închis aici? Asta e limpede.

 

       - Izolat? Izolat de ce? Și de către cine?

 

       - Orice farsă are un început, dar și sfârșit.

 

       - Să o iau altfel...

 

       - E casa bunicului meu. Nu există nicio îndoială.

 

         (Își rotește privirea de jur-împrejur)

 

       - Nu s-a schimbat nimic. Toate sunt așa cum le știu eu.

 

       - Atunci de ce ușa și fereastra nu pot fi deschise?

 

       - Hei! Te mai joci mult cu mine?

 

       - Să știi că nu mă sperii cu una cu două!

 

       - Am trecut prin viață prin multe încercări!

 

       - E drept că acum simt că am obosit. Dacă n-ar fi asta chiar m-aș prinde în joc!

 

       - Mie îmi place aici. Dacă mă duceai în altă parte, unde să nu cunosc nimic poate că...

 

       - Aici am copilărit...

 

       - Nevesti-mii nu-i place locul.

 

       - Mereu spune că îi este frică să trăiască la marginea unei păduri, că pădurea e capabilă de

         multe surprize neplăcute.

 

       - Degeaba îi spun mereu că pădurea e prietenoasă, că o cunosc ca pe buzunarele mele.

 

       - Când eram copil am cutreierat-o în lung și-n lat. Știu tot ce crește în ea, ce animale trăiesc

         în ea. Știu toate izvoarele și poienele...

 

       - Acum s-au cam rărit. Animalele. Le-au vânat braconierii.

 

         (Se apropie, tiptil, de ușa de la intrare, o verifică, dar este bine închisă. La fel face și cu

         fereastra)

 

       - Nevastă-mea. Nu știu dacă are dreptate, dar ea s-a născut la oraș, a trăit într-un

         apartament de bloc toți anii ei, până ce ne-am căsătorit.

 

         (Caută într-un sertar de la dulap și găsește un pachet cu țigări. Citește ce scrie pe el).

 

       - Carpați!... Din astea fuma bunicul meu... Când avea... 1985... Produs de fabrica de

         țigarete Râmnicu Sărat.

 

         (Miroase pachetul)

 

       - Par uscate... O să-mi aprind una.

 

         (Își aprinde o țigară și se așază pe pat și fumează)

      

       - E bună... Poate să reziste timpului o țigară?

 

       - Se pare că da...

 

       - Nu știu care este adevăratul meu început. Adevăratul meu drum.

 

       - Am descoperit cu surprindere că sunt o multitudine de începuturi. Unele mai bune. Altele

         mai puțin... bune...

 

       - Multe se referă la mine, la existența mea... De până acum, de acum înainte...

 

       - Dar poate exista un înainte previzibil?

 

       - Totul depinde de familie sau de întâmplare? Cine planifică asta? Cine dirijează nașterile?

          Ăsta se va naște în țara asta. Celălalt în altă... țară... Cine ține contabilitatea asta?

 

       - La fel și cu începutul. Poate fi el previzibil?

 

       - Am ajuns deja la îndoială!?

 

       - Dar să nu mă grăbesc. Nu vreau să greșesc. Nu vreau să tulbur alte existențe.

 

       - Dar oare știu cu adevărat care e începutul meu?

 

         (Strigă)

 

       - Mă auzi ce spun?

 

       - De ce nu dai un semn ca să știu cum stă treaba?

 

         (Tare, către cineva invizibil)

       - Am zis că nu trebuie să mă grăbesc! Și nu grăbesc! Eu am timp. Tu ai?

 

         (De pe un dulap cade un pachet de cafea. Rodion tresare și se ridică din pat. Ia pachetul

         de jos. Privește în sus, triumfător. Sărută pachetul cu cafea)

 

       - Acolo erai!?... Cafea!... Știam eu există undeva un pachet cu cafea! Oare o fi expirată?

 

         (Caută data pe pachet, dar nu găsește nimic)

 

       - Nu-i nicio dată. Oare cafeaua se poate strica în timp? Cel mult se poate mucegăi.

 

       - Sper să nu fie mucegăită.

 

         (Deschide pachetul, îi miroase conținutul, încântat)

 

       - Uau! Pare bună. Ia uite ce frumos miroase!

 

         (Către cineva de sus, invizibil)

 

       - Mulțumesc pentru cafea! Acum pot rezista! Nu înțeleg de ce nu vrei să stăm de vorbă?

 

       - Îți fac și ție o cafea?

 

       - La o cafea merge și o țigară. E adevărat că sunt țigări de demult, Carpați, dar sunt țigări

         bune! Înainte de ’89 erau țigări bune și ieftine. Naționale! Mărășești!

 

         (Tăcere)

 

       - În clipa asta cel mai bine ar fi să-mi fac o cafea. Dacă tu nu vrei, nu-i nimic. Nu-ți fac.

 

       - Am să mi-o fac singur, deoarece...

 

       - Deoarece sunt singur aici. Sunt așa pentru că...

 

       - Așa am convenit cu... cu... Carmen, soția mea.

 

         (Se luptă cu cineva invizibil și este confuz. Parcă n-ar fi el, ci altcineva, necunoscut)

 

Voce Carmen (stranie): E Stare de Urgență și dacă tot ni se impune să fim izolați, adică nu

         putem ieși din casă, îți propun ca pe toată perioada Stării de Urgență să stăm separați.

 

Rodion: Poftim?... Vorbele ei m-au luat prin surprindere.

 

Voce Carmen (la fel): Tu ai să stai în casa de la marginea pădurii. Eu am să stau aici, în

         apartamentul de la oraș, împreună cu băiatul și nepotul nostru.

 

Rodion: Așa mi-a spus ori am visat?

 

       - Care e granița dintre realitate și imaginație?

 

       - Eram doar noi doi în sufrageria apartamentului nostru de la etajul doi.

 

       - Nu înțeleg ce vrei să spui!?

 

Voce Carmen (la fel): Ceva nu mai este cum trebuie între noi! De vină o fi rutina zilnică? Faptul

         că toate zilele seamănă între ele! A intervenit plictiseala? Nu mai discutăm cum o făceam

         altădată, nu mai râdem cum o făceam altădată. Dimineața pleci la muncă, seara vii de la

         muncă, mormăi aceleași cuvinte. Uneori mănânci, alteori te închizi în dormitor și dormi

         fără încetare. Pe omul ăsta nu-l cunosc. Nu cu el m-am măritat eu.

 

Rodion: Ce vorbe sunt astea?... N-a mai continuat. M-a privit doar...

 

       - Dar dacă are dreptate?

 

       - Am fost de acord fără să stau prea mult pe gânduri.

 

       - Ea a rămas în apartamentul de la oraș cu băiatul nostru și nepotul.

 

       - Înainte de a ne despărți am vrut să bem o cafea împreună.

 

       - Deci nu la birou trebuia să mă duc, ci aici.

 

         (Speriat și confuz)

 

       - Nu! Pleacă de lângă mine!

 

         (Își astupă urechile cu mâinile)

 

       - Cineva îmi șoptește în ureche să vorbesc așa!

 

       - Eu nu am gândurile astea! Gândurile mele sunt altele!

 

       - De ce trebuie să vorbesc așa?

 

       - Familia!... Ce este cu familia? Fără familie sunt mort.

 

       - Aș fi preferat să fim aici cu toții. N-am fi fost închiși în casă. Aveam curtea, aveam păsări,

         aveam o grădină unde putem să facem mișcare... Să facem un grătar!

 

       - Am vrut să fac cumpărături pentru o lună de zile.

 

       - Dar unde e mașina? O fi în fața blocului, în parcare...

 

       - Cafea să am. Fără cafea sunt mort. Și țigări. Și cărți.

 

         (Se luptă cu cineva invizibil)

 

       - Ieși afară din mintea mea!

 

         (Privește în jur, încearcă să-și limpezească gândurile)

 

       - Asta-i casa de lângă pădure. Când mă trezesc dimineața și privesc pe fereastră o văd mai

         întâi pe ea, pădurea.

 

       - Deschid fereastra ca să o aud cum foșnește misterios.

 

         (Încearcă să deschidă fereastra. Zadarnic. Fereastra nu se deschide).

       - Obișnuit cu blocurile orașului, cenușii și anoste, acum, aici, îmi pare un mic rai.

 

       - Liniștea e însoțită de vânt, de foșnetul frunzelor pădurii, de cântecul păsărilor sau urletelor

         animalelor din adâncul pădurii. Aerul e curat. Să tot trăiești!

 

         (Se ridică și-și face o cafea, revine pe pat, bea cafea, satisfăcut)

 

       - Mama îmi spunea că această casă a fost construită de bunicul, că nu s-a putut despărți 

         niciodată de ea. Și oferte spre a fi cumpărată au fost nenumărate. Care mai de care mai

         generoasă.

 

       - Dar ea nu a vrut să renunțe la ea.

 

       - Înainte de a muri m-a pus să jur cu mâna pe biblie că nici eu nu o voi face. Adică m-a pus     

         să jur că n-am s-o vând. Că o voi lăsa moștenire copiilor mei.

 

       - Acum parcă e și parcă nu e casa bunicului...

 

         (Împinge pereții)

 

       - Nu-i o iluzie! E o casă solidă, făcută din bârne de stejar, așezate una peste alta, cu

         ferestre largi și uși înalte. Așa o știu eu! Așa și este!

 

       - Au trecut zeci de ani peste ea și pare de neclintit.

 

       - Chiar dacă acum ușa și fereastra nu se deschid. O să vină clipa când se vor deschide

         singure.

 

       - Sper să nu fiu închis aici pe vecie.

 

       - Dar se poate asta?

 

       - Ce nu se poate în lumea asta?!

 

       - Tata... Înseamnă un drum în viață.

 

         (Se oprește gânditor)

 

       - E o altă poveste. Nu știu cât de bună este ea. Dar pentru mine a fost un dezastru.

 

         (Bea cafea și fumează)

 

       - Prima minciună.

 

       - Tata... Drum în viață...

 

       - Drumul meu a fost de la început un drum fals. Ca să nu spun ceva mai rău.

 

       - Unul dintre părinți. Doar unul adevărat. Important. Un model. Pentru mulți...

 

       - Pentru mine...

 

       - Fără să știu de ce nu l-am acceptat niciodată ca tată bun pe celălalt care mi-a dat numele

         lui. Pasat unei alte familii. Samoilă care mi-a pus numele de Rodion. Numele copilului lor

         mort la Cotul Donului, în războiul cel mare. Pe urmă...

 

       - Instinctiv.

 

       - Toată povestea am aflat-o mult mai târziu. În urmă cu două luni. Două luni de când?

 

       - Înainte de...

 

       - Deși au fost multe semnale că ceva nu este tocmai în ordine cu existența mea nu le-am

         dat importanță.

 

       - Copiii sunt răi și spun tot ce aud în familiile lor. Într-o zi, fratele meu mai mic a venit

         plângând la mine.

 

       - Aflase adevărul și nu știa cum să-mi spună. Acel adevăr pe care el îl percepea ca fiind

         tragic.

 

       - Am început să râd.

 

       - Înainte de a muri, sora mai mică a mamei și ultima din neamul din partea mamei i-a spus

         adevărul despre ceea ce se întâmplase în viața familiei noastre.

 

       - Și acest adevăr sau adevăruri l-au dat peste cap.

 

       - Pe mine nu.

 

       - Am știut dintotdeauna că ceva nu este în ordine cu existența mea.

 

       - Când am auzit prima dată strigătul, am râs. Bastardule! Copil din flori!

 

       - Copiii sunt răi, chiar și adolescenții nu scapă niciun prilej să te jignească. Să râdă de tine,

         să te lovească...

 

       - Drumul meu adevărat era doar pe jumătate...

 

       - Sărac și gol.

 

       - Sandale stâlcite, pantaloni de împrumut, strigăte asurzitoare!

 

       - Cred că sunt bolnav. Bolnav de dragoste.

 

       - Dacă aș ști cine sunt cu adevărat!

 

         (Din clipa asta vorbele sunt sincopate, fără sens, până dispar și Rodion încremenește,

         întins pe pat. Vocea i se aude mai încet, până dispare de tot. Și poate spune orice...)

 

       - Multe răscruci, drumuri întortocheate... Ținte mereu în mișcare... Niciodată precise și 

         gata să fie atinse... Iluzii deșarte... Renunțări... Revolte zadarnice... Și... Și...zadarnice

         căutări... fără... fără... fără...

 

         (Întuneric din care se aude melodia de rock sau alta, adusă de rafalele unui vânt bizar.

         Rodion este ghemuit în pat. Becul de la stâlp continuă să se aprindă, să se stingă

         intermitent)

 

Reporterul de la radio (Brusc, se aprinde luminița de la radio, semn că acesta funcționează):

 

       „Un medic din România, rupe tăcerea și vorbește despre situația reală din țara noastră.

         Acesta dezvăluie faptul că multe din informațiile vehiculate, inclusiv de medici, privind 

         coronavirusul sunt false. Totodată, medicul a mai adăugat că virusul nu poate suferi

         mutații, așa cum se tot vehicula și că medicii sunt obligați să facă fals în acte. Acesta ar fi

         răspunsul pentru care numărul cazurilor de coronavirus continuă să crească în România.

         Mai exact, datorită unui ordin al Ministerului Sănătății, medicii din România sunt obligați

         să noteze coronavirusul ca fiind cauză a decesului la toți pacienții care au murit și erau

         infectați. Acest lucru se întâmplă indiferent de faptul că mulți dintre aceștia erau în stadiu

         terminal, având boli grave”...

 

         (Vocea se pierde... Pași cadențați pe un coridor)

 

O voce de bărbat: Cu ăsta ce este aici? De ce l-ați pus pe culoar?

 

O voce de femeie: A fost adus azi-noapte.

 

O voce de bărbat: Și ce are?

 

O voce de femeie: Accident vascular cerebral. I-am pus perfuzii. Până la vizita de dimineață.

 

O voce de bărbat: Și de ce stă aici?

 

O voce de femeie: Am așteptat rezultatul testului pentru coronavirus. Știți doar că regulile sunt

         clare. Nimic nu se internează fără testul de coronavirus.

 

O voce de bărbat: Rezultatele au fost aduse. Sunt pe biroul meu.

 

O voce de femeie: Le-am văzut și eu.

 

O voce de bărbat: Și? Care e rezultatul lui?

 

O voce de femeie: Negativ.

 

O voce de bărbat: Nu se poate. Toate rezultatele sunt pozitive. N-ai citit cum trebuie.

 

O voce de femeie: Dar eu...

 

O voce de bărbat: De când hotărăști tu cine este sau nu infestat cu acest virus? Omul ăsta

         are coronavirus pentru că așa spun eu. Să fie dus la terapie intensivă imediat! Să fie pus

         la ventilator.

 

O voce de femeie: Dar nu mai sunt paturi libere.

 

O voce de bărbat: Nu mă interesează. Ești asistenta șefă, descurcă-te!

 

O voce de femeie: Am înțeles.

 

         (Brusc, vacarm. Când și când se aud cuvinte ca: Minciună!... Fugiți!... Acasă!... Ne

         omoară!... Asasinii!)

 

O voce de bărbat: Ce-i cu nebunia asta?... Cine răspunde de salonul ăsta?... Cine

         răspunde?...

 

         (Se aude melodia de rock sau altă melodie, becul atârnat de stâlp, se aprinde, se stinge...)                                  

 

                                                           sfârșit