Aboneaza-te la newsletter





Clujul copilăriei, adolescenţei şi tinereţii mele (însemnări memorialistice)

Autor: Augustin Mocanu

Noiembrie 2020

1. Copil fiind şi mişcându-mă numai în mediul limitat al satului meu, când ascultam poveşti sau auzeam vorbindu-se despre oameni şi diferite întâmplări petrecute în alte locuri, cuvintele mă determinau prin puterea harului lor să percep de la distanţă şi să-mi reprezint în minte involuntar o seamă de aspecte ale vieţii evocate prin forţa magică a limbajului, chestiune inexplicabilă pentru mine atunci.

            Când părinţii mei, mai ales mama, trebuia să plece în altă localitate – Cluj, Turda, Gherla, Câmpia Turzii, Cojocna etcetera – căci aveau de rezolvat câte ceva, eu şi ceilalţi patru fraţi ai mei mai mici ne închipuiam că acolo totul e bun, frumos şi curat şi, mai presus de orice, se află de toate pentru copii şi, când se va întoarce acasă, ne va aduce neapărat ceva plăcut şi bun. Toată ziua eram cu gândul către locul acela, ne imaginam momentul în care părintele nostru se va întoarce acasă, se va aşeza pe talpa târnaţului, va desface băierile desagilor, îşi va băga amândouă mânurile şi le va scoate pline cu turte colorate frumos în albastru şi roşu, având în mijloc o oglinjoară rotundă ca un nasture şi tot aşa de micuţă în care, dacă te uiţi, abia îţi poţi vedea vârful nasului, un ochi holbat sau cei patru dinţi din faţă, primii apăruţi, mai mari şi mai puternici decât toţi ceilalţi; apoi scotea un măr roşu ca para focului, şi, de avea numai unul, după ce-l ştergea de colb, lua cuţitul şi-l crepa în patru să guste fiecare; adesea, însă, nu prea aveam de ce să ne bucurăm prea tare, fiindcă mama ne aducea doar un tioc mic cu nişte bombonele mărunte ca sămânţa de cânepă, pe care nu le prea simţeam în gură şi multe fugeau pe jos, lunecând printre degete, şi săreau puii de sub cloşcă la ele, dar nu le clonţăneau, că nu erau pe placul lor. Câteodată, ce-i drept nu prea des, dezamăgirea noastră era mare de tot. Toată ziua aşteptam: ba ne duceam după casă şi ne uitam prin gard la cărarea cea oblică ce cobora pe Râpa Şipoţelului să vedem că nu mai soseşte odată, ba toată ceata de copii mergeam până la Şipoţel, ne opream lângă butea cea mare plină cu apă de stricat, ne aplecam capetele puţin către umărul drept şi ne uitam pe râpă cum se uită raţele la cer, dar n-o vedeam pe mama; nu venea încă; mai tândăleam pe-acolo ce tândăleam privind bolovanii, şiroaiele de ţârfă care curgeau încet, dar necontenit către apa din părău, tufele de spinărai, de urzici şi de pelin de-ăla mare şi gros, fără niciun miros, care împodobeau buza de sus a râpii.

            2. Ştiam noi bine că deasupra Râpii se află un fel de Rai – grădina popii plină de strugurei copţi, roşii ca sângele, agreşe mari ca nişte prune bistriţe, căpşuni, colo lângă gard, şi câţiva vişini tocmai în marginea de către ţintirim. Ne-am fi strecurat noi batăr v'o doi printre pelin pâş-pâş până la strugurei, subt care, dacă stai pe spate eşti bine ascuns şi nu te vede, nici te simte popa care trebăluieşte la albine, acoperit pe obraz c-un strecurător de drod subţire, poate chiar ala cu care doamna preuteasă strecură razalăii, când fierbe de-ăia mărunţi de tot. Nu de popa ne temeam, de dumnealui ne-ar fi fost tare ruşine şi gata cu spoveditul la dânsul. Cum să mergi când te vede furând chiar din grădina lui? De albini ne era frică. Popa, umblând prin adăposturile lor, le enerva, le răscolea şi mai toate ieşeau din stup la lucru. Multe se învârteau numai prin grădină, căci pe marginea ei de către râpă erau în floare şi miroseau puternic o mulţime de tufe de urzici moarte, de cele cu flori albe ca clopoţeii de pe agăţi, care aveau o aromă foarte plăcută şi miere puţin gălbuie, tare dulce. De aceea noi ne învăţasem de smulgeam clopoţeii, îi aşezam între buze şi-i sugeam cu plăcere. De asemenea, pe marginea de către curte a grădinii, chiar lângă postata de căpşuni coapte, doamna semănase un strat lung cu mac de grădină, pe florile căruia albinile năvăleau cu grămada, din care pricină noi nu ne puteam apropia de mustoasele căpşuni roşii-gălbui.

             3. Dacă vedeam şi vedeam că nimica nu ne iese, gândurile ne zburau din nou la mama care trebuia să ajungă ea cumva, că, uite, îi aci ojina, şi-a vini seara şi musai să vie acasă, că n-are cine mulge vaca, tata fiind plecat la şut, şi trebuie să închidă găinile, să slobode cloştele în tindă şi să facă mămăliga, că ce-om mânca de cină? Prindem curaj: ieşim dintre buruieni, trecem pe la badea Gligor a' Perşii, pe la Pişta Ciurighii şi ne trezim în drum lângă crâşma nănaşului Pop Iuăn, unde vreo trei oameni vorbeau cu mare înflăcărare, subt un şopru la umbra unor salcâmi bătrâni. Facem pe N-aude, nu vede,/ unde-l pui acoalea şede şi mergem înainte pe drumuţ, trecem peste Podul Giuroaii şi îndată suntem în Deal, unde amu nu se vede zăranie de om. Ne apropiem de Răstignire, ne zgâim la un Cristos de plev ruginit, cu picioare bătute-n cuie şi cu fruntea împodobită cu tătăişi uscate, legate acolo împreună cu un mic mănunchi din spice de grâu, poate de pe la Rusale când satul a ieşit în Ţarină la sfinţirea apei şi a holdelor.

            De după casa lui cea joasă, acoperită cu paie şi întoarsă cu spatele către drum, badea Pantelimon Iclozan, zis Pantica, iese şi, văzându-ne, se apropie de gard, prinde o creangă de la nucul lui cel mare, de-i acoperă jumătate grădina, o trage în jos şi o scutură un pic, zicând:

            - Da' voi ce faceţi aici, măi copii?

            - Stăm un pic, ne uităm la chip şi apoi merem, da' dumneata nu ne spui unde-i Podu' Morăşanului? Vrem să merem până acolo înaintea mamii, că vine din Cluj.

            - Ia, amu mereţi voi acasă, dragii badii, că îndată vin ciurzile şi vă loveşte v'on cal ori taurul cel de bivol, ala bolund de la Naşu' Popului, de vă prinde în drum vă iè-n coarne şi-i gata cu voi.

Când auzim aşa ceva, o luăm la fugă, de numa' colb se ridică după noi…

4. Stau să-mi adun gândurile şi intru în depozitul meu de amintiri, care se înghesuie la poartă şi la fereşti, dorind să iasă la lumina lumii de azi, dar mie mi-i nespus de greu să mă hotărăsc pe care s-o aleg mai întâi, căci sunt foarte multe şi n-am cum pune rânduială între ele, aşa că, Nelule dragă, de-i citi cumva şi această mică parte a acestor mâzgălituri, te rog, nu te supăra, mulţămeşte-te cu ce-i găsi şi mai completează şi tu tabloul cu ceea ce ai prins de ici, de colo, căci şi tu eşti bojan ca mine.

            5. Cred că Clujul a pătruns mai întâi prin numele lui în lumea gândurilor şi dorinţelor mele cam de pe la trei ani, când mă văd că eram un copil mârâios, cu sucă peste sucă, semănând cu un bouţ de bivol flocos, cu părul negru-roşcat şi urât cu care l-o fătat mă-sa. De atunci am tot auzit zicând că: tata-bun, care era căruţaş, sfârnar şi un pic de agricultor, se duce cu căruţa la Cluj, că-i târg mare, şi duce doi viţei de vândut; mama mergea la Cluj să vândă două perechi de pui şi zece ouă ca să-şi cumpere o năframă nouă că, ia, s-aci Rusalele, şi n-a ieşi în ţarină la sfinţitul holdelor tot cu năframa cea cafenie să râdă iară muierile de ea; da' când se ducea mama, noi ne bucuram tare şi aşteptam să ne aducă bunătăţi însă, nu ştiu ce oamini trăiau în Clujul acela că mereu se băteau şi mama n-avea de unde să ne cumpere nouă miere – că odată s-au bătut jidanii, al'dată s-au bătut domnii şi s-au bătut şi armenii şi ţiganca aceea care vindea dintr-o coşarcă pe care-o purta pe şold cu ea, strigând mereu douăzăci de-on leu bomboane ş-una-n gură s-a făcut nevăzută, temându-se să n-o scarmene bine şi pe ea careva. Într-o vară, poate, prin 1936, lucrând la schimbarea unor traverse în gara Boju, tata a alunecat, a scăpat traversa din braţe şi s-a lovit rău la piciorul stâng, de mai că nu-l putea pune jos, fiindcă se umflase ca un butuc şi-l durea tare. Atunci tata a fost internat la Spitalul CFR din Cluj, unde a stat vreo două săptămâni. Şi se lăuda tata că el şi armata a făcut-o tot în Cluj, undeva în Dâmbul Rotund, la Regimentul 6 administrativ şi acolo a fost chemat când se strica iară lumea şi se ducea în jos cătă război, căci l-au dus la concentrare, nu ştiu pe unde lângă Baia Mare şi la Halmeu, iar apoi, după Dictatul de la Viena şi hrăpirea Ardealului, regimentul lui a fost evacuat şi dus chiar la Craiova. De acolo a ajuns în Moldova, în Basarabia, în Transnistria şi departe în Ucraina până la Kerci, unde-a fi fiind acolo...

            6. Se pare că ceva mai potrivită cu înţelegerea mea de atunci a fost vederea de la distanţă. Când ajungeam în dealurile cele mai înalte din hotarul satului, odată întrebam că unde-i Clujul. Priveam de pe Straja Popii, de pildă, şi, unde mi se arăta, vedeam numa' un loc larg, acoperit c-o negură vânătă, aşezat între dealuri încărcate de păduri, doar de-o parte locul se tot lungea ca o apă lată ce cură lin în treaba ei. În câte-o zi senină, la margina cealaltă, chiar subt dealuri, vedeam că se ridică un turn, tata zicea că-i un horn de fabrică, din care ieşea un fir de fum albastru şi se ridica oblu în sus, da' când trecea de vârful dealului, se împrăştia de vânt. Tot acolo bucina aşa de puternic, de se auzea până la noi şi atunci ştiam că lucrătorii de la fabrică se opresc să mânce, intră ori ies de la muncă.

            7. În vremea războiului, deşi oraşul nostru iubit rămăsese dincolo, la hortyşti, ne simţeam legaţi de el prin destin, nu ne ieşea deloc din minte şi preocupări, nu puteam crede că starea aceea avea să se înstăpânească pentru timp îndelungat. Speram că sfârşitul războiului ne va aduce dreptatea în care credeam. Ştiri adevărate sau zvonuri ajungeau la noi mai ales prin refugiaţi sau persoane alungate din teritoriul hrăpit. Ameninţările horthyste ne supărau şi în acelaşi timp ne întăreau puterea să rezistăm. Un felecan, venit în Boj la neamuri, a adus vestea că un mare domn de la Peştea, vorovind la Cluj, ar fi spus că aceşti valahi, adecă noi românii, trebuie spânzuraţi cu toţii, niciunul să nu mai rămâie. Copilul din mine nu credea că s-ar putea face aşa ceva. Nici domnul cel ce-a vorbit nu cred că era sigur că se poate, dar urmărea să stârnească teamă şi ură între oameni pentru ca să-i poată învârti după placul lui. A cuvântat acela în Cluj, altul şi alţii în alte locuri, s-a scris, s-a vorbit la radio, s-au săvârşit fapte de neuitat şi de neiertat etc., etc. … puţin câte puţin, răul a ajuns stăpân chiar şi pe unele suflete şi s-a cuibărit acolo pentru vreme neştiut de lungă...

            A spânzura nişte valahi? Nu, ci a spânzura pe toţi valahii! Acesta era gândul? Se pare că da. Şi, Doamne feri şi apără, îndemnul criminal s-a cuibărit, a clocit şi, poate, mai cloceşte în unele capete strâmbe. Într-o zi din primăvara anului 1957, la câteva luni după burzuluielile din Ungaria vecină, când la Cluj se mai vorbea, pe ascuns, ce-i drept, despre evenimentele respective, care au răsunat şi la „Bolyai” prin câteva sinucideri, mă aflam pe Calea Moţilor, nu departe de sediul Sfatului Popular al Regiunii Cluj de atunci. Un moţ, chip uşor de recunoscut după ţinută şi îmbrăcăminte, la câţiva paşi înaintea mea, a oprit un trecător, dorind să-i ceară o informaţie. Când am ajuns lângă ei, moţul nu ştiu ce încerca să-i explice clujeanului care, dând nervos din mâini, l-a lăsat baltă şi-a zis: Aceştia ar trebui spânzuraţi cu toții! De ce? Fiindcă sunt români, am înţeles eu. Ca să nu mă aprind şi comport nepotrivit, am cotit pe-o străduţă şi m-am dus în parcul cel mare cu gândul să citesc acolo în linişte, dar eram prea supărat şi îngreţoşat din pricina celor auzite de la un cetăţean al Clujului, om care părea în toate minţile, şi nu m-am putut linişti, nici n-am citit nimic...

            8. După cum vezi şi tu, Nelule, eu sar de la una la alta, dintr-un loc în altul şi nu prea pot ţine seamă de sensul şi iuţeala curgerii timpului. N-am ce face, căci acesta este jocul imprevizibil al aducerilor aminte, totul se petrece la întâmplare. În momentul acesta, când scriu ies la vedere anumite feţe ale vieţii, dar de aş fi început să scriu mai târziu cu un ceas ori două cu totul altceva mi-ar fi încercat mintea şi, chiar de aş fi vorbit de aceleaşi lucruri, altfel ar fi arătat textul subt multe aspecte ale expresiei lingvistice. De aceea te rog, dragă vere, să primeşti ceea ce îţi pot da, neuitând că, vrem, nu vrem, amintirile sunt aleatorii.

            9. Un om cam bătrân, după gândirea mea de copil, care cu greu desparte şi înţelege vârstele celor mari, Crăciun Gheorghe a' Goangii, pe vremea războiului, le spunea oamenilor să aibă grijă şi răbdare, că mai au multe de tras, deoarece războiul acesta îndrăcit s-a găta numa' când clopul neamţului a fi mânat în valuri de sânge pe apa Clujului... Se pare că badea Gheorghe avea dreptate, căci după eliberarea Clujului, prin 9-10 octombrie 1944, în două săptămâni, inamicul hitleristo-horthyst a fost forţat să părăsească definitiv pământul Ţării. Bojenii însă numa' după ce lumea a început să se liniştească şi refugiaţii s-au întors care cum au putut, abia în primăvara lui 1945, după ce regele Mihai I a vizitat oraşul pierdut în 1940, au prins şi ei curaj şi au început să meargă cu fel de fel de treburi acolo cum făceau înainte de când se ştiau. Sătenii se duceau la Cluj în fiecare zi pentru a vinde şi a face bani trebuitori oriunde şi oricând.

            10. Atunci imediat după război oamenii erau preocupaţi să revină la felul de viaţă şi la bunăstarea avute înainte. Permanent, dar mai ales în zile de târg, era o mişcare rar întâlnită a satului către oraş. Şiruri de căruţe mocăneşti de-alea lungi coborau dinspre munţi încărcate cu lemne de construcţie cioplite gata, cu ciubere, butoaie, budie pentru brânză, cofe de cărat apă, tocuri de răşină de brad, lădoaie pentru bucate, lăzi frumos cioplite, încrestate cu pene şi băiţuite, de care trebe la toată casa cu fete de măritat... Dinspre răsărit – Ceanu Mare, Iuriu, Boj – pe Drumu' Câmpienilor curgeau cătă Cluj lanţuri de cară încărcate cu bucate de numa' le scârţâieu încheieturile şi se-ndoieu de spinare boii cei albi prinşi câte patru la un car. Toamna târziu, aceleaşi cară intrau în târg încărcate cu câte doi-tri porci fiecare, s-aibă şi lumea de la oraş cu ce să-şi petreacă la Crăciun, la Anu' Nou şi la Bobotează... Felecanii coborau încet cu carăle împiedicate aducând meteri de lemne de foc, mai ales cer, fag şi carpen... Când se ţinea târg de vite, de dimineaţa devreme, la toate intrările, lângă vămi era o mare îngrămădeală şi amestecătură de bovine, bubaline, cabaline, ovine, caprine, porcine, cele mature pe jos, mânate din spate, viţeii, porcii şi purceii în coşurile carălor şi căruţelor, feluritele galiţe suflau greu, cu aripile legate, înghesuite în coşărci sau desagi, apăsând umerii şi spatele stăpânilor... După ce târgul se spărgea, lumea trăgea pe la localurile potrivite cu jebul fiecăruia să mai răsufle puţin, să beie ceva c-a ieşit bine ori că n-a avut noroc de târg şi să guste oarece din straiţă că-i mai lesne. În acea „recreaţie”, carăle şi căruţele cu boii, bivolii, caii, măgarii se strângeau în locuri mai ferite, boii aşteptau rumegând, caii, după obiceiul lor, bătând din picioare şi dând după roiurile de muşte şi ţânţari, bălegându-se şi pişându-se unde se nimerea să se afle... Către ojină, când locurile de hodină se goleau, căci carăle şi căruţele s-au înşirat în lungul drumurilor cătă satele lor, veneau gunoierii cu lopeţile şi cu măturoaiele lor enorme, făceau grămăjoare din acea amestecătură de resturi de paie şi fân scăldate din plin în pişalău plurianimalic şi balegi de la toate soiurile de vieţuitoare domestice, pe care apoi le cărau cu tiriboanţele către o margină şi acolo făceau nişte mormane de gunoi care dospeau aşteptând să fie scoase din oraş. Cea mai respingătoare privelişte de acest fel a dăinuit ani şi ani în Platz, adică Piaţa Mărăşti de la ieşirea către Someşeni, unde am fost găzduit în primul an de şcoală la Cluj.

            11. Se înţelege de la sine că viaţa se manifestă prin mişcare, prin activitate fără oprire. Şi în zile fără târg de niciun fel, sătenii „atacă” oraşul. Felecanii îndoiţi de spate coboară aducând de toate în desagii lor roşii, învârstaţi cu galben, negru şi mieru: lapte, brânză, smântână, ouă, dar mai ales toate soiurile de ciuperci bune de mâncat, macriş, chimin, fragi şi alte bunătăţi culese din pădure… Trăitorii aşezărilor dintre Dealurile Clujului, adică cei de peste Cluj, cum le zic bojenii, oameni pricepuţi la creşterea vacilor şi bivoliţelor au căpătat numele de lăptari, căci în fiecare dimineaţă lăsată de Dumnezeu şi pe orice vreme de acolo vin spre oraş ciopoare de măgari cărând pe spinare nişte „desagi” mari bine îndesaţi cu candere pline de lapte dulce, muls înainte c-o seară sau dimineaţă pe la patru. Cum intrau în oraş, samarele se împrăştiau pe străzi şi opreau ici-colo la porţi demult ştiute ca să dea marfa, căci lăptarii aceștia, mai ales lăptăresele, nu mergeau în pieţe unde se vinde sau nu în fiecare zi, cum le convine lor, şi preţul e zburdalnic asemenea vântului, ci duceau laptele la loc, acasă, şi-l dădeau pe cont, adică se ţinea seama de cât lapte s-a dat în fiecare zi şi plata se făcea o dată la sfârşitul lunii.

            12. Boju' n-a fost niciodată un sat numai al săracilor care să nu se poată gândi că nimănui nu i-ar strica nişte bani câştigați din vânzarea unor produse mărunte ele, dar trebuitoare în orice casă, ci, ca oriunde în jur, şi în satul nostru erau destule gospodării bine întemeiate care produceau şi peste nevoile lor de trai. Însă ca să ajungi în Cluj sau în Turda trebuia mers pe jos până la 20 de km, ceea ce dus-întors cerea pe puţin opt ceasuri, adecă o zi de lucru. De aceea, consătenii mei nu se prea duceau la oraş cu ouă, lapte, pui, fructe etc., numai din când în când, de se potrivea să aibă interes şi pentru altceva. Banii de care aveau nevoie îi obţineau din vânzarea animalelor: miei, viţei, porci graşi, boi etc. şi a bucatelor, mai ales a grâului şi cucuruzilor. De asemenea, cei cu pământ foarte puţin, cum eram şi noi, de pildă, obligaţi să lucre şi în parte pentru a-şi asigura traiul fără a fi nevoiţi să cumpere scump primăvara şi la începutul verii, înainte de seceriş, lucrau la calea ferată ori pe şantiere depărtate, de unde veneau acasă numai o dată pe lună: să aducă banii, să-şi schimbe hainele, să mai ducă nişte slănină, că aia ţine saţ la omul flămând şi rupt de lucru greu. Printre orăşeni umblă vorba că feciorii câmpienilor, deci şi bojenii, sunt crescuţi cu pită şi slănină. Aici nu e adevărul gol-goluţ, ci numai pe jumătate. În genere, când nu-i acasă şi i-i foame, câmpianu' scoate pita şi slănina din straiţă, deschide brişca şi să pregăteşte de mâncat: taie o strujè sau un călchiu cât îi pita de mare, pe care pune o bună bucată de slănină ardelenească de-aia groasă de trei degete, bine afumată; dacă are sare prea multă ori îi prea neagră de fum o rade, o curăţeşte apoi taie câte-o bucăţică din pită pe care pune slănină şi hai cu ele în bidon; de cumva poate lua înainte o guruţă de jinars şi are o ceapă mare pe care, după ce-o curăţeşte, o pune în cornu' merindării şi-i dă una cu pumnu' s-o zdrobească, nu mai e o mâncare ca toate, ci e un adevărat uspăţ, încheiat cu apă rece de ciurgău...

            13. Dar noi să ne întoarcem la oile noastre cum e zicerea. Le mai avem oare ori s-au cam dus şi astea?...

            Cred că prima mea întâlnire cu Clujul s-a petrecut în 1947. Era prin august sau ceva mai către toamnă, nu-mi amintesc exact. Nu ştiu pentru ce mie îmi trebuia un chip făcut la minută, adică o fotografie sau poză cum se spune şi la noi de-o vreme. Nu aveam bani de tren, aşa că a trebuit s-o luăm pe jos, dar chiar de-am fi avut, nu se plătea să stricăm banii cu trenul, că până ajungeam la gara Tunel, pe dincoace făceam jumătate calea către Cluj. Şi nici poza n-aveam cu ce s-o plătim. Ca să facă banii trebuitori, mama a ales vreo şase ouă faine, mari, roşcate puţin, că alea au coaja mai tare şi-s mai bune de mâncat oricum şi a luat o pereche de pui, doi cocoşuţi, pestriţi, numai buni de făcut tocană lângă un pui de mămăligă, din care să mânci până poţi omorî puricele pe foalele tău, să bei apă şi-apoi să te hodineşti cumsecade. Până în Dealu' Peţii la Chip sau la Cruce cunoşteam drumu' că mai fusesem pe-acolo la nişte pământuri a' lui tata-bun, dar mai încolo numai ochii i-am aruncat în depărtări încercând să aflu câte ceva. Noi eram desculţi cum umblam totdeauna din aprilie îndată ce se zbiceau cărările şi până mai în noiembrie când cad brumele cele groase şi câteodată îngheaţă prunele neculese şi strugurii. Drumul brujos ne-a stricat pofta de mers. L-am lăsat pentru o cărare îngustă şi întortocheată care mergea alăturea cu drumul. Mama se ducea înainte cu desagii pe umăru' drept şi eu după ea c-o străiţucă apăsând puţin cu baiera pe umărul drept şi atârnând pe şoldul stâng. Eu duceam o ţâră de mâncare – două strujele de pită şi doi pumni de prune care, la nevoie, potolesc şi foamea şi setea. Mama dinapoi avea ouăle cuibărite într-o căptuşeală de otavă molcuţă, iar dinainte aşezase cocoşuţii speriaţi, având grijă să le scoată mereu ciocurile afară la aer. Coborând Dealu' Peţii, de la un pod jos, o zăpodie lărguţă s-a deschis în dreapta pe subt dealuri. Chiar în fund, nu tare departe, se vedeau câteva case cu frânturi de acoperişuri roşii strălucind prin spărturile frunzăraiului verde care acoperea toată aşezarea. Şi, cu toate că m-am uitat bine dorind să prind cu privirea orice s-ar putea găsi în acea aşezare, turn de biserică n-am aflat. M-a lămurit mama, spunându-mi că acolo e colonia ungurească Bodrog, nu demult aşezată în zăpodie, nu sunt mulţi şi de-aia nu şi-au ridicat biserică, ci se duc la biserica ungurească din Pata. Da, asta a fost una dintre mirările mele, să trec printr-un sat cu trei biserici: două româneşti – ortodoxă şi unită, una ungurească, de-i zice calvină, da' în partea de sus a satului, către pădure, îmi explică mama, mai demult a fost şi o biserică papistăşească.

            Lăsând înapoi Pata, am coborât un deluşor şi am ajuns pe Vale. O luncă lată de vreun kilometru se deschide în faţa noastră şi se întinde printre dealuri de aici din hotarul satului Pata până la marginea Someşenilor şi de acolo (mai târziu am aflat) coteşte către dreapta, loveşte capătul satului Dezmir, trece prin Sânicoară (nu Sânicoara, cum zic proştii) şi se varsă în Someşul Mic, mai sus de Apahida. Dacă ajungi pe Vale, spre Cluj te poţi duce ori pe drumul care însoţeşte Valea, mergând în dreapta acesteia pe subt dealuri şi intrând în Someşeni, ori prin stânga Văii, pe o cărare ce trece pe subt pădure, pe păşuni şi fânaţe până urci Dealul Mare subt care, după ce-l cobori, te afli în hotarul Clujului...

            14. Nelule, aci mă simt nevoit a sări înainte peste câteva decenii. În anii când eram elev şi student la Cluj şi cunoşteam bine zona de răsărit a municipiului, căci pe drumul Pata-Someşeni, pe jos ori cu căruţa, ori pe cărarea amintită intram mereu în oraş, numai foarte rar luam trenul Tunel-Cluj. Atunci gunoaiele oraşului se scoteau nu departe de marginea localităţii, imediat dincolo de Vama Mărăşti, pe o aşezătură dintre Câmpul de instrucţie şi întrarea în localitate. Stăteam în gazdă la un fierar lângă vamă şi de câteva ori am fost la gunoaie să caut cutii de conserve goale, de o anumită mărime, pe care le foloseam la şcoală în orele de lucru manual pentru a construi diferite obiecte, mai ales jucării mărunte. Pe vremea aceea, nu erau cantităţi enorme de gunoaie ca azi şi nu puteau fi la fel de periculoase.

            Peste nu ştiu câţi ani, gunoaiele s-au mutat afară din Someşeni, între cărarea şi drumul de care am vorbit mai sus. De prin anii 1972 posedam un Trabant cu care, din când în când, venind din Cehu Silvaniei, mergeam în Boju la neamuri. La gunoaie era un adevărat dezastru. După trecerea barierei peste calea ferată, undeva vizavi de aeroport, către vârful Dealului Mare pe stânga te aştepta o „colonie” de nenorociţi – ţigani trăind în cea mai neagră mizerie, ai căror copilaşi de trei-patru ani, vorba prostului, îmbrăcaţi în pielea goală şi cu mânurile-n jeburi, ieşeau în faţa maşinilor cerşind, după care, primeau, nu primeau ceva, se ţineau scai până către vârful dealului. Acolo, sufocându-se de oboseală şi de putoarea infernală degajată de mormanele de oase de vite lăsate jos în bătaia soarelui, renunţau. Ca să rezişti, trebuia să-ţi acoperi nasul cu batista, să închizi repede geamurile maşinii şi să măreşti viteza, dar drumul ca vai de lume nu permitea. Din vârful dealului, „asfaltul” o lua spre dreapta către Iad, unde se duceau rând pe rând marile maşini încărcate cu gunoaie. Pe o întindere de vreo treizeci de ha, după aprecierea mea din ochi, stăpânea Iadul. Era un ţinut fără frontiere precise, aşa că mizeria toxică se putea întinde cât dorea. Ţinutul, mai ales partea centrală care cuprindea versantul sud-estic al Dealului Mare (aşa îi ziceam noi, fiindcă era cel mai înalt din Boju până la Cluj), curgea până în luncă şi, uneori, astupa cursul apei din vale şi chiar drumul nostru către casă. După câţiva ani de murdărire, acoperire şi distrugere a fânaţelor, păşunilor şi culturilor din jur, Ţinutul Iadului a fost „modernizat” prin aşezarea resturilor în formă de scară etajată, devenind un fel Turnul lui Babel din gunoi de toate vârstele şi nivelurile de fermentare, putrezire, otrăvire şi împuţire, din care ca din Iadul cel adevărat mereu ieşea fum alb ca laptele, albastru-transparent, vânăt împestriţat, cenuşiu şi negru cum îi cătranul arzând.

            După cum ştii şi tu, noi din 20 august 1998, locuim în Slobozia. Trabantul nu-l mai am, căci anii nu-mi mai dădeau siguranță la şoferit. Ultima dată am fost la Boj în zilele de 26-28 septembrie 2009. Am venit în Ardeal cu fiica şi ginerele pentru a lua parte la o nuntă de familie în Tg. Mureş. Atunci am stat în Boju din 26 până în 28 septembrie. Ţiganii cei bătuţi de soartă tot acolo trăiau şi parcă se înmulţiseră; oasele cele puturoase nu se mişcaseră din loc din iulie 2004, când am mai trecut pe acolo; gunoaiele, fumul, oameni scormonind peste tot şi putoarea insuportabilă care s-a ţinut de noi de-a lungul Văii până ce am intrat în Pata, vreo cinci-șase kilometri, nu dispăruseră. O veste cât de cât bună am primit abia în primăvara acelui an de la Vasile, fratele meu, care mi-a spus că s-a asfaltat drumul de la Gunoaie (locul a căpătat rangul de nume propriu) până în Boju, mai în sus de biserică lângă şcoala cea veche. Azi, pe la ora 16, am aflat de pe internet că centura Clujului, Vâlcele-Apahida, care trece pe lângă Gunoaie se va termina în cursul acestui an...

            15. Ar fi multe de spus. De Valea aceea largă, distrusă acuma, dintre Pata şi Someşeni mă leagă destule amintiri. Eu, vreme de zece ani, când am învăţat la Cluj, în orice moment al anului, în orice împrejurări şi pe orice timp, de aveam nevoie pe acolo mă duceam la Cluj sau mă întorceam acasă; mai des, ieşind din Cluj pe strada Pata, mergeam pe un drum de câmp printre grădinile oştezenilor apoi, din Dealul Mare până în satul Pata urmam cărarea de subt pădure. Umblam mereu singur, fiindcă nici la şcoala mea şi nici la facultatea unde studiam nu mai era nimeni din Boju. Şi mai e ceva. Fiind cel mai neînsemnat bojean, sărac, mărunt, timid, slab îmbrăcat şi retras, degeaba erau buna purtare, învăţătura şi premiile, căci nimeni nu se uita după ele. Eram ceea ce m-am născut: Tinu lui Todoru Hoanchii din părău şi gata, lume! Amin! Amin!

            Într-o sâmbătă din iunie 1949, internatul părea pustiu. Se primise învoire şi mai toţi băieţii plecaseră acasă, c-apoi urmau examenele şi nu se mai puteau duce până după serbarea de încheiere a anului şcolar. Înainte au fost câteva zile ploioase. M-am gândit să rămân la internat cu basarabenii care nu aveau unde să plece, fiindcă pe jos nu se potrivea, iar pe tren cu ce să-ţi iai bilet? La noi în clasă am rămas doar eu şi basarabeanul Anatolie Şerpi. El şi-a luat vioara şi s-a dus undeva să exerseze. Nu ploua. Am ieşit în curtea din spatele şcolii. Bălţile se zbăuseră în prund. Aerul era călduţ şi blând. Am făcut un tur de orizont fără lunetă, bineînţeles, şi dintr-odată m-am hotărât să plec şi eu acasă. Aveam un frumos costumel gri, primul din viaţa mea, făcut din bursa pe anul precedent. L-am îmbrăcat. Mi-am luat străiţuca mea cea de lână în pătrăţele alb-negru ca tabla de şah, în care am înghesuit vreo douăzeci de exemplare din ziarul Scânteia tineretului, că acasă or fi tare bune la împachetat câte ceva şi, mă rog frumos, la răsucit ţigări din duhan tăiet cu brişca.

            Liniştit şi voios m-am dus până ce am trecut peste Dealul Mare, am lăsat în dreapta nişte hodăi ca cele de pe Câmpie, dar fără să mă aştept, de către Feleac, o bubuitură de tunet mă loveşte drept în moalele capului, de mă sparie de tot. Mă uit către dealurile cu păduri. Nori vineţi, bătând în negru, cu dungi albe-fumurii luaseră în stăpânire jumăte din imensitatea cerului. Jos nu era vânt, dar acolo sus norii se vânzoleau ca nişte bălauri din poveste, lovindu-se din cozi, muşcându-se, scuipând valuri după valuri de mocirle străbătute de fulgere albastre gata-gata să aprindă tot cerul. Costumul meu!? Aceasta îmi era preocuparea. Ce fac să-l apăr de apă, că de vine ploaia mi-l leocioreşte, moaie şi distruge? Aşa-mi trebuie dacă n-am putut sta binişor la internat să mă hodinesc citind, să mai dau câte-o raită prin parcul din curtea şcolii, care, cu ploile acestea, s-a înviorat mult şi emană aer de fânaţ, ba chiar de pădure, de te poţi crede într-o poiană de lângă Feleac. Înapoi nu aveam cum să mă întorc, fiind prea departe de oraş; la hodăile din apropiere mă temeam de câni să încerc a intra, ăştia din câmp au câni mari şi răi să-i păzească bine noaptea când umblă hoţii, dar şi ziua, că niciodată nu poţi şti cine-ţi bate la poartă; în pădure să stai subt lemnele cele mari cu frunză deasă e primejdios. Nu departe de cărare, în stânga către Vale era un fânaţ îngust cosit cu fânul adunat şi făcut căpicioare. Repede am alergat la prima, am scormonit în ea, am smuls câteva şomoioage şi mi-am făcut un fel de culcuş, un mic adăpost, m-am dezbrăcat de costum, am împăturat piesele cât mai strâns a fost cu putinţă şi, când au căzut primii picuri grei şi laţi ca nişte frunze de podbal, m-am aşezat în culcuş, costumul mi l-am strâns subt piept, pe cap şi pe spate m-am acoperit bine cu Scânteia tineretului şi aşa am aşteptat evenimentul. Una-două s-a slobozit o ploaie torenţială cu bulbuci, întărită şi susţinută de tunete şi fulgere care spintecau văzduhul, dând impresia că în orice moment înaltul se prăbuşeşte peste noi.

            16. Ropoteala de ploaie cum a venit de repede aşa s-a şi dus. Dintr-odată am simţit că loviturile picurilor pe maldărul de ziare, care-mi „apărau” capul şi spatele, se răresc şi dispar. Am băgat de seamă că grosul ploii trecuse dincolo de Vale şi, în licărirea vicleană a unei raze de soare, vedeam şirurile de mărgele argintii cum coboară din cer, lovesc dealurile de pe păşunea Dezmirului şi devin torenţi vijelioşi în curgerea lor către drum, peste care trec după ce-şi lasă urmele de nămol, şi apoi năvălesc peste fânaţele din luncă, inundându-le şi nămolind iarba. În spatele meu dinspre pădure şi Dealul Feleacului, cerul s-a deschis ca prin minune şi întinderea lui albastră lucea-strălucea în atmosfera purificată de măturile ploii, arătând vederea unei icoane a sfinţeniei cereşti.

            Când lumina şi căldura soarelui mi-au mângâiat capul, ceafa şi spatele, m-am ridicat din cuşculia mea de fân, ţinând strâns la piept primul meu costum de orăşean şi scuturându-mă să-mi pice jos ziarele ude cu care mă căptuşisem. În acea clipă, iară mi-a venit în minte o asemănare ciudată, căci mă vedeam ca un bouţ, pui de bivol care se scutură de apă şi tină când se ridică din tăul în care a zăcut, hodinindu-se. Nici n-am apucat să-mi îndrept bine spinarea, că din spatele meu cineva a izbucnit într-un râs zgomotos. În cărarea pe care venisem, erau două ţigănci tinere, fete probabil, ude cum e cânepa când o ridici din tău. Hainele lor din mătasă subţire, pline de apă se lipiseră de trupurile lor, transformându-le în sculpturi ale căror forme tinere, rotunde şi fragede ieşeau aţâţător la vedere. Nechezau ca două mânze de patru ani copleşite de călduri. În râsul lor nestăpânit, făceau gesturi aberante, arătând spre mine. De-ar fi fost doar una n-ar fi râs ca proasta sub ţol şi de-ar fi rântezat ca acuma m-aş fi dus la ea s-o întreb:

            - Fată, n-ai mai văzut niciodată un fecior în chiloţi ori ce-i baiu' de râzi aci? Am făcut pe nu vede, n-aude şi mi-am despăturat cămeşa, nădragii şi haina, m-am îmbrăcat, mi-am scos pantofii din fân, i-am întors cu talpa-n sus şi i-am scuturat bine de stroh. Ele, din cărare, se uitau la mine ca la teatru. Până am stat aplecat şi m-am încălţat cu pantofii, au luat-o spre pădure şi mergeau cu spor pe-o cărare ce urca spre Gheorgheni. Dracu' să le ia, poate că erau ţigănci de pe-aici, de-aia se duc pe-acolo, gândeam eu atunci...

            17. Tot în legătură cu Valea aceea însoţită de lunca dintre Pata şi Someşeni îmi vine în minte chipul unui fecior, figură de poveste din anii 1940-1944, când jumătatea de nord-est a Transilvaniei ne fusese hrăpită şi graniţa ruşinii tăia Valea cam la jumătatea depărtării dintre cele două localităţi. Cred că în 1942 sau 1943, prin septembrie mi-a fost dat să umblu pe locul acela. Tetea Naş a' lui Şipoş, soţul mătuşii Dochiţa, s-a dus acolo lângă Vale, pe un părău ce cobora dinspre pădure, să aducă nişte prund pentru a-şi tomni cuptorul de copt pită. M-a luat cu el să stau înaintea bivoliţelor până ce scoate prundul din părău şi-l cară cu două vedre să-l puie în carul pe care nu-l putea băga chiar lângă mal, căci bivoliţele, fricoase şi sucaşe, de la un loc nu mai vreau să păşească nici de le-ai fi lovit în numele tatălui, cum se zice. După ce a gătat cu încărcatul şi am ieşit din pădure la loc mai larg în marginea luncii, ne-am oprit şi tetea Naş a slobozit bivoliţele să pască şi noi am mâncat amândoi dintr-un mare palaneţ cu prune pe care mătuşa ni l-a pus într-o străiţucă unde a mai înghesuit şi o sticlă cu apă de băut s-avem pe drum, că-i departe şi ne trebuie o jumătate de zi până mergem şi ne întoarcem acasă. Până ne-am îmbucat palaneţul, am stat jos în otava verde şi răcoroasă. Când, de peste un deal abrupt, dinspre Dezmir au coborât nişte cătane ungureşti cu doi câni de lup pe lângă ei, tetea mi-a arătat drumul ce însoţeşte Valea din Pata până în Someşeni şi de acolo în Cluj, pichetele grănicereşti şi linia de hotar, însemnată şi aici ca pe la Boju, cu nişte prăjini înalte, având o cruce spre vârf. Sfiindu-mă puţin, că eu, copil fiind, mă bag în poveşti de oameni mari, l-am întrebat că aici la pichetul din faţa noastră s-au petrecut isprăvile lui Barşau?

            - Aici, da' el era ca o pasăre, se mişca mereu, amu era aci, amu dincolo şi numa' unde-l căutai nu-l găseai.

            Barşau! Numa' dracu' şti ce nume-i şi acesta! Barşau era un fecior din Pata ori, poate, un refugiat care s-a aciuat aici să le plătească cum poate şi cum şti el horthyştilor pentru că l-au alungat de acasă şi acolo i-au rămas părinţii de la care nu poate primi nicio veste. Era un băiat de vreo douăzeci de ani, neluat la armată, nici prea slab şi nici prea gras la etatea lui, însă era vânjos, tare ca o funie din drod de oţel, drept la trup, la judecată şi la suflet. Avea un păr negru mereu încâlcit, nişte sprâncene dese ca pădurea, ce ţineau bună umbră peste nişte ochi româneşti căprii, limpezi şi deschişi mereu ca ziua cea bună. Odată, prin toamna anului 1940, Barşau, culegând măcieşe şi trecând pe nesimţite de la o tufă la alta, s-a apropiat prea mult de linia hotarului. Inamicilor atâta le-a trebuit. Au slobozit un câne şi l-au asmuţit la el. Tânărul a fugit câţiva paşi, dar a fost ajuns din urmă. Când animalul a dat să-i sară în spate şi să-l sfâşie, rapid omul s-a trântit jos, cânele a sărit pe el şi a început să-i muşte muşchii pieptului. Printr-un efort teribil, feciorul l-a prins de grumazi cu amândouă mânurile, s-a răsucit şi s-a întors deasupra cânelui, pe care în câteva minute l-a terminat, a fugit pe părău în sus, s-a hodinit puţin în pădure apoi, pe după dealuri, s-a întors în Pata. Mi-au făcut-o ei, dar să ştie limpede că eu sunt om drept şi nu le voi rămâne dator nici cu cât îi negru subt unghie. Cam aşa gândea Barşau. După întâmplarea aceea, de-a lungul celor patru ani cât a ţinut ocupaţia horthystă, ba azi, ba mâine soseau în sat veşti despre isprăvile revoltatului: că într-o noapte, în vreme ce grănicerii erau plecaţi să pândească nişte locuri din pădure unde se vedeau urme de trecere şi încoace şi încolo, el s-ar fi dus la pichet şi ar fi deschis toate coteţele cu galiţe, cu iepuri, cu capre, şi porci, le-a speriat şi le-a alungat să se împrăştie şi zărăstească să nu le mai poată da de urmă; că într-o zi călduroasă de vară chiar pe la amiaz, când trebuia să se întoarcă ăia şi să ia masa, le-a făcut o vizită rapidă în timpul căreia le-a mânjit uşile, fereştile, scaunele, masa şi blidele cu baligă proaspătă de la bivoliţele care dormeau noaptea într-o zăcătoare din apropiere... şi altele multe şi mărunte s-au mai auzit. De atunci au trecut mai bine de 70 de ani şi nu ştiu de mai este cineva în sat care să-şi aducă aminte de el, căci de prin octombrie 1944, îndată ce graniţa ruşinii s-a dărâmat, Barşau n-a mai fost văzut. Acuma îmi vine să cred că avea şi el un nume ca lumea, că de fapt Barşau cu sonoritatea lui neobişnuită era o ciufală, o poreclă care cine ştie în ce împrejurări s-a legat de el. În vremea acelor întâmplări, pentru mintea şi priceperea mea de copil, Barşau era feciorul nimănui, un om singur şi sărac, fără casă, fără masă, un suflet bun şi drept, sămânţă de haiduci din vechime...

            18. Mă întorc la mersul meu pe care-l făceam cu mama, din Boj spre Cluj... După ce am ieşit din Pata, am părăsit drumul de piatră făcut pentru care şi căruţe, căci pe el se mergea anevoie şi greu, deoarece umblam desculţi şi era vai de bietele noastre picioare. Nu ne văietam însă prea tare, căci tălpile ni se îngroşaseră ca porlogul şi suportau împunsăturile, numai când nimeream pe bucăţele tăioase ca cioburile de sticlă, ne feream, strâmbam din nas, călcam ca pe vârfurile unor cuţite şi cât mai iute ieşeam şi mergeam pe de lături prin iarbă sau prin buruieni, pe-acolo numai spinii mai aveau puterea să ne supere. Am lăsat drumul de piatră să se ducă în treaba lui pe subt dealurile care însoţesc Valea, pe dreapta, de la ieşirea din Pata până la trecerea Văii pe un pod de lemn apoi urcă Dealul Mare pe unde e cel mai uşor, coboară în Someşeni şi o ia la stânga către Cluj. Lăsând calea de piatră, imediat la ieşirea din Pata, am trecut pe o punte în stânga Văii şi ne-am dus pe cărarea de subt margina pădurii până la hodăile de subt Dealul Mare, am trecut dincolo în hotarul Clujului şi am ajuns la grădinile oştezenilor, din apropierea oraşului, terenuri obişnuite zonelor deluroase, parcelate perfect şi lucrate ca la carte. După ce ne-am lovit tălpile de lodbele unui pod şi am trecut un părău care cobora de undeva din hârtoapele împădurite dintre Feleac şi Gheorgheni, am urcat puţin şi ne-am trezit lângă Câmpul de instrucţie în mijlocul căruia stăpânea o enormă movilă artificială de pământ imitând forma unui capac de copârşeu. Mama mi-a spus că mai înainte, adică până în 1940, când ne-au invadat horthyştii, acea arătare de speriat nu exista. Ocupanţii au făcut-o prin 1941-1942 pentru a instala acolo un poligon de tragere cu arme grele. Au îngrămădit la lucru tineri ţigani, valahi şi jidani pe care nespus de mult îi iubeau, de aceea, când îi chemau în cătane, nu-i instruiau ca pe-ai lor şi, Doamne fereşte, nu le dădeau arme în mână, ci îi foloseau la tot felul de munci. Acei nefericiţi au lucrat acolo ziua şi noaptea, vara şi iarna pe orice vreme, şi au ridicat movila muncind numai cu hârleţul, cu lopata şi cu roaba.

 

Glosar minimal

 

aciua (a se), vb. – a se aşeza într-un loc, localitate

agăţ, agăţi, s.m. – acaţ, salcâm

bistriţ, - ţă, adj. – bistriţean: prun bistriţ

bucina (a), vb. – a buciuma

budiu, budie, s.m. – putină pentru brânză de oaie

brujos, - oasă, adj. – bulgăros

cander, - re, s.n. – vas de tablă, metal, pentru lichide

călchiu, - ie, s.n. – felie de pâine mare cât lăţimea pâinii

ciopor, - oare, s.n. – grup de animale

ciurdă, ciurzi, s.f. – cireadă, turmă (doar pentru oi)

clocoţel, - ţei, s.m. – ghiocel; şi clopoţel

copârşău, - şăie, s.n. – sicriu

drod, droduri, s.n. – sârmă

duhan, s.n. – tutun (şi dohan)

galiţă, -ţe, s.f. – pasăre domestică de curte

jeb, jeburi, s.n. – buzunar

lodbă, lodbe, s.f. – scândură groasă de podit sub animale etc.

miere, s.f. – zahăr, inclusiv bomboane

Naş, s. prop. m. – hipocoristic din Ionaş

ojină, s.f. – momentul orar – ora 17, când se face pauză la lucru şi se ia o mică gustare (şi ujină)

oştezan, oştezăni, s.m. – clujeni de etnie maghiară, din periferia Clujului, care se ocupau cu agricultura şi grădinăritul

palaneţ, - ţe, s.n. – plăcintă din aluatul de pâine, umplută sau nu cu ceva, şi coaptă în cuptorul de pâine, înaintea umplerii lui cu pâine

parte (în parte) expr. – „în parte” exprimă o relaţie socială de muncă: cel sărac lucrează pământul celui avut pentru a primi a treia parte din producţia obţinută

Peştea, s. prop. – Budapesta

pleu, pleie, pleuri, s.n. – tablă de metal

porlog, porloage, s.n. – încălţăminte de piele rupte, tari, nefolosibile sau bucăți din ele

razalău, razalaie, s.n. – răzătoare de bucătărie

razalău, razalăi, s.m. – rezultatul răzălirii aluatului pe razalău (fel de tăieţei)

sfârnar, sfârnari, s.m. – geambaş

strujé, s.f. – felie din pâine, caş etc.

tata-bun, s.m. – bunicul

tătăişă, -şi, s.f. – a. cumnată; b. floarea numită margaretă

târnaţ, târnaţuri, s.n. – coridor deschis la vechile case ţărăneşti

tete, art. tetea, s.m. – termen de adresare către un unchi sau un frate mai mare

tioc (pron. cioc) – cornet de hârtie folosit ca ambalaj la mărfuri mărunte

tiriboanţă, -ţe, s.f. – roabă

tomni, (a), vb. – a repara: el tomneşte poarta

zăranie, s.f. – lumină slabă ce abia se poate zări

zărăsti (a se), vb. – a se rătăci, a se împrăştia, a se pierde

zbea (a se), vb. – (despre apă) a se resorbi în pământ