Aboneaza-te la newsletter





De la fantasma numelui la provocarea simbolică a obiectului creaţiei. Adela de Garabet Ibrăileanu

Autor: Diana-Cristina Teieru

Decembrie 2020

Considerat de critica literară unul dintre cele mai senzuale romane ale literaturii române, Adela lui Ibrăileanu devine o „traducere epică a aforismelor din Privind viaţa[1]. Adela se foloseşte de artificiul „jurnalului intim”, în sensul în care acesta devine „un repertoriu de situaţii, înregistrate ca atare”[2]. „Repertoriul” (în termenii lui Marian Papahagi) capătă o valoare pur simbolică, întrucât însemnările doctorului Emil Codrescu (ce surprind întâlnirile, plimbările cu Adela etc.) ajung doar spre sfârşit la o „revelaţie a unui adevăr constituit fragment cu fragment”, aşa cum observă criticul citat. Doctorul Codrescu recurge la jurnal din dorinţa de a structura realitatea prin ficţiune, încercând mereu să îi submineze impresia de literatură; aici, literatura se practică negându-se, cumva, pe sine. Consistenţa romanului e dată de psihologia disimulării; nu sentimentele lui Codrescu sunt importante, ci felul în care acesta reuşeşte să le anuleze complicându-le.

Tot în manieră simbolică este anticipată şi scena în care Emil Codrescu, înainte de a ajunge în vilegiatură la Bălţăteşti, ia cu sine doar „cataloagele câtorva librării străine şi un dicţionar portativ, cărţile de căpătâi care, împreună cu Diogen Laerţiu, repertoriu de cancanuri şi idei antice (amintit adesea de Coco Dimitrescu în «prelegerile» lui nocturne de la Cosman şi găsit din întâmplare la un anticar), alcătuiesc biblioteca mea estivală”[3]. Să punctăm faptul că există o prevestire a apariției numelui Adelei, în aceste pagini, construită treptat, prin adiție. Răsfoind dicţionarul (Larousse) „pentru momentele când spiritul vrea să ia contact mai concret cu lumea realităţilor în sine”[4], Emil Codrescu dă peste „un rege merovingian, un promontoriu, o primadonă italiană”[5], care trimit la registrul reveriei: „Visezi la regele pletos, la promontoriul care împinge departe în mare un oraş cu nume ciudat, şi mai cu seamă la diva care a debutat la Neapole şi a fost pe rând (sau aproape) metresa unui duce, a unui conte, a unui tenor şi apoi nevasta unui bancher”[6]. În acest registru, pentru Emil Codrescu, dicţionarul devine „un roman în notaţii sugestive”[7]. Triada expusă arată că niciuna dintre lecturile doctorului Codrescu nu este inocentă sau superficială în raport cu numele Adelei; ele devin un soi de anticipări, de trimiteri textuale (subtile) la întâlnirea decisivă cu Adela. „Regele Merovingian”, afirmă Marian Papahagi, este Dagobert al II-lea, iar Adel era fiica acestuia, spre exemplu. Ion Vartic vede actul răsfoirii dicţionarului drept „o acţiune cvasi-magică de chemare şi de întrupare a Adelei, iar felul în care este mărturisită insolita experienţă constituie cea mai strălucită dovadă a încifrării”[8].

Emil Codrescu devine „un fatalist al coincidenţelor simbolice”[9]; el trăieşte în imaginar, analizându-şi permanent stările provocate de un singur cuvânt, care o defineşte pe Adela şi care generează „lumi ficţionale”. Astfel, informaţiile din dicţionar vor genera o „nouă” realitate, care i se va dezvălui curând; sub această formă se va întrupa Adela. Experienţa sa literară determină procesul creaţiei cu pregnante valenţe estetice. Aventura sa erotică se consumă doar în plan imaginar. Uvertura romanului are scopul de a introduce lectorul în atmosfera bâlciului de la Bălţăteşti, care este „o improvizare de bâlci... înconjurată de singurătăţi”[10].                                   

Dacă lectura dicţionarului era destinată momentelor „când spiritul vrea să ia contact mai concret cu lumea realităţilor în sine”[11], provocând (la nivel simbolic) apariţia Adelei, cataloagele erau pentru momente „de lirism intelectual”[12]; cel din urmă reprezintă, de fapt, investiţia obiectului estetic cu un anumit sens al reprezentării: „il nʼexiste pas dʼobjets esthétique…, mais uniquement une conduite esthétique qui investit des objets et événements quelconques (monde naturel, objets utilitaires, oeuvres dʼart)”[13]. Cataloagele pe care le citeşte Codrescu imprimă o stare de virtuozitate. Important de relevat este faptul că unele cărţi sunt ocolite „necontenit. De ce?”[14]. În acest sens, lecturile personajului nu presupun neapărat un act de voinţă; el realizează o ierarhizare a cărţilor. Tot prin intermediul acestor cataloage, doctorul Codrescu are acces la cele mai autentice trăiri, ajungând, în acest fel, să cunoască şi să trăiască viaţa din cărţi. Prin intermediul lecturii, el resimte gustul plăcerii. Edificator în acest sens este numele Adelei, pe care îl regăseşte înscris într-un catalog: „când am găsit într-un catalog numele ei, m-am oprit ca în faţa unui eveniment rar”[15]; auzind acest nume, Codrescu simte un fior puternic, „fiorul pe care mi-l dă cuvântul „Adela”[16]. Ba mai mult, existenţa ei „a început să-mi neliniştească inima”[17].

 La fel de pregnantă este scena în care Codrescu ia cu el în vilegiatură şi un „dicţionar portativ”[18]. După Marian Papahagi, aceste referinţe nu sunt întâmplătoare, ci devin funcţii, conturând figura ulterioară a Adelei. Aici, actul lecturii este o prelungire în spaţiul concretului, al realităţii. Eugen Lovinescu vorbeşte despre forţa grăitoare a logosului, care, aruncat la întâmplare, „determină realitatea sufletească”[19]. Lecturile lui Codrescu îi influenţează nu doar mentalitatea, ci şi percepţia pe care acesta o are asupra realităţii. Experienţa sa literară vizează, în primul rând, comportamentul pe care îl are faţă de femeia iubită, dar şi ipostaza pe care şi-o asumă în aventura erotică.                

Codrescu o cunoaşte pe Adela de copilă, de pe vremea când „mi se suia pe genunchi, stătea un timp liniştită, apoi, sigură de locul cucerit cu o aşa dibace strategie, îmi scotea ceasornicul din buzunar, marea ei pasiune”[20]; doctorul Codrescu o vede pe Adela cu toate manifestările de candoare şi de ingenuitate ale vârstei infantile. 

În vreme ce Codrescu se află în străinătate, Adela se căsătoreşte şi divorțează: „N-am mai văzut-o de trei ani. În vremea asta s-a măritat şi s-a despărţit”[21]. Emil trăieşte un sentiment acut de remuşcare, întrucât simte că a contribuit, prin indecizie, la nefericirea Adelei, imaginându-şi-o mental ca „domnişoară”, dintr-o „pornire erotică tardivă din cele mai egoiste”[22], aşa cum afirmă Al. Piru. Persistenţa imaginii ei în conştiinţă, „luminată de albastrul ochilor – când citesc, când vorbesc cu cineva, când gândesc altceva”[23], devine o formă a cugetării pentru doctorul Codrescu. „Adelei îi voi spune, cel puţin in petto, „domnişoară”. Pe domnul L…, cauza eficientă a transformării, îl ignor, îl neg. Negând cauza, neg efectul…”[24]. Aici, doctorul Codrescu îşi reprimă gelozia; dragostea care îl stăpâneşte este puternică, însă tot ea este cea care îl va tortura; Adela va fi văzută ca „fiinţa care singură poate da şi lua viaţa”[25].

Indeciziile care îl macină pe Codrescu sunt concretizate în episodul în care îi trimite scrisori Adelei. Scrisoarea „indiferent de sentimentele de moment pentru ea, devenise o obişnuinţă, căreia nu-i puteam rezista”[26]; „…afaceri şi preocupări excepţionale m-au împiedicat câteva săptămâni să-i scriu, ca de obicei, mult, şi prin urmare nu i-am scris deloc. Pe urmă faptul că nu i-am scris, complicat cu ideea că acum trebuie să-i scriu lung şi circumstanţiat, m-a împiedicat să mai pot relua firul”[27]. Permanent, Codrescu este dominat de amânări, de neputinţa de a putea trece de la o stare la alta. Nu îi scrie pentru că şi-a făcut o obişnuinţă din asta. Conştiinţa vinei îi apasă şi îi amorţeşte întreaga existență.

Chiar dacă romanul conţine foarte puţine fapte, ele sunt destule pentru ca personajele să trăiască; accentul cade pe introspecţie şi pe analiză (există numeroase pasaje care se bazează pe o fină rememorare a sentimentelor), pentru a se releva felul în care se conturează resorturile sufleteşti ale doctorului Codrescu. Marian Papahagi subliniază că „în afacerea de sentiment trăită cu Adela, scriitorul a fost împins la invenţie: restul e «analiză»”[28]. Emil Codrescu trăieşte o adevărată criză, iar acest fapt se resimte prin faptul că el poate doar să o comenteze, „asumând-o în plan intelectual”[29]. Adela este cea care „îmi oprimă respiraţia, de pulsaţia vieţii ei”[30]. Cu toate acestea, Codrescu râvneşte realul, însă trăieşte din plin doar în planul imaginarului. Sentimentul Adelei este, pentru Emil, „o simplă iluzie psihică”[31]. Până la final, Adela rămâne o „iluzie paradisiacă”[32], ce nu trebuie niciodată să devină „o realitate”[33].

 

Bibliografie:

1. Ibrăileanu, Garabet, Adela, Bucureşti, Jurnalul Naţional, 2009.

2. Lovinescu, Eugen, Memorii. Aqua forte, ediţie îngrijită de Gabriela Omăt, Bucureşti, Minerva,

1998.

3. Papahagi, Marian, Eros şi utopie, Cluj-Napoca, Dacia, 1999.

4. Piru, Al., Opera lui Ibrăileanu, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1959.

5. Schaeffer, Jean-Marie, Adieu à lʼesthétique, Paris, P.U.F., 2000.

6. Vartic, Ion, Modelul şi oglinda, Bucureşti, Cartea Românească, 1982.

 

 

[1] Al. Piru, Opera lui Ibrăileanu, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1959, p. 190.

[2] Marian Papahagi, Eros şi utopie, Cluj-Napoca, Dacia, 1999, pp. 26-27.

[3] Garabet Ibrăileanu, Adela, Bucureşti, Jurnalul Naţional, 2009, p. 51.

[4] Ibidem, p. 52.

[5] Ibidem, p. 52.

[6] Ibidem, p. 52.

[7] Ibidem, p. 52.

[8] Ion Vartic, Modelul şi oglinda, Bucureşti, Cartea Românească, 1982, p. 113.

[9] Marian Papahagi, Eros şi utopie, ed. cit., p. 28.

[10] Garabet Ibrăileanu, Adela, ed. cit., p. 51.

[11] Ibidem, p. 52.

[12] Ibidem, p. 51.

[13] Jean-Marie Schaeffer, Adieu à l'esthétique, Paris, P.U.F., 2000, p. 26.

[14] Garabet Ibrăileanu, Adela, ed. cit., p. 51.

[15] Ibidem, p. 144.

[16] Ibidem, p. 144.

[17] Ibidem, p. 79.

[18] Ibidem, p. 51.

[19] Eugen Lovinescu, Memorii. Aqua forte, ediţie îngrijită de Gabriela Omăt, Bucureşti, Minerva, 1998, p. 272.

[20] Garabet Ibrăileanu, Adela, ed. cit., p. 57.

[21] Ibidem, p. 56.

[22] Al. Piru, Opera lui Ibrăileanu, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1959, p. 193.

[23] Garabet Ibrăileanu, Adela, ed. cit., p. 144.

[24] Ibidem, p. 57.

[25] Ibidem, p. 144.

[26] Ibidem, p. 65.

[27] Ibidem, p. 65.

[28] Marian Papahagi, Eros şi utopie, ed. cit., p. 32.

[29] Ibidem, p. 32.

[30] Ibidem, p. 144.

[31] Ibidem, p. 145.

[32] Garabet Ibrăileanu, Adela, ed. cit., p. 148.

[33] Ibidem, p. 148.