Aboneaza-te la newsletter





Școala, dincolo de studiu

Autor: Simina Seliștean

Martie 2021

Pentru fiecare dintre noi, pandemia a fost și continuă să fie o perioadă a confuziei, a tristeții și mai ales a dorului. Dorul de cei dragi cu care comunicăm, poate, exclusiv online, din dorința de a-i apăra de boala care bântuie existența fiecăruia dintre noi. Dorul de ducă, de călătorii, de petreceri – toate activitățile peste care s-a așezat, de aproape un an, o pânză groasă de păianjen. Și cel mai mult ne e dor de normalitatea noastră, orice ar însemna ea pentru fiecare individ care face parte din societatea prezentă, capitalistă, o societate a muncii și a nevoii tot mai mari de comunicare. Dorul de drumul până la muncă, de biroul unde ne beam cafeaua alături de colegi, de rutina exactă, mecanică, metodică – rutina care ne punea „ordine” în psihic. Iar unora dintre elevi le e cel mai dor de școală.

Dar ce e „școala” până la urmă? De ce ne e dor, de fapt? Ce simțim că ne lipsește în cadrul școlii online? Când vine vorba de învățământ, schimbările prin care am trecut în ultimele luni sunt cea mai bună ocazie de a deconstrui și reînțelege, la un nivel mult mai profund, conceptul de școală, dincolo de pioșenia cu care elevul de azi a încetat să se mai raporteze la studii – accesând o perspectivă mult mai flexibilă, axată nu doar pe studiile teoretice, ci și pe comunitatea școlii în sine.

Principalele aspecte de care elevii și profesorii se plâng atunci când vine vorba de școala online sunt imposibilitatea comuniunii „pe viu”, a reîntâlnirii cu colegii, cât și problema procesului de învățare, pe care mulți elevi îl consideră de o eficiență mai mare atunci când acesta este desfășurat în format fizic. Astfel avem de-a face cu două probleme la fundamentul cărora nu stă nici mai mult, nici mai puțin decât apropierea dintre oameni, comunicarea bazată pe comuniune. Suntem ființe structural sociale, astfel că angoasa pe care lipsa de apropiere o creează poate fi maxim o certitudine, însă nu o surpriză.

Comunicarea pe care școala o oferă, deși esențială, rămâne totuși minimală. Faptul că tânjim după vechiul context, după „normalitatea” desfășurării fizice a orelor ne dovedește cât de fragili suntem în absența celorlalți și cât de mult ne vulnerabilizează singurătatea. Însă face școala cu adevărat o diferență în acest sens, chiar și atunci când ea se desfășoară în cadrul unui scenariu normal? Este școala instituția care reușește să ofere un minim de incluziune și de comunicare, mai ales acolo unde există un gol? Poate școala să asigure un mediu sigur în care elevii să-și permită să fie vulnerabili din punct de vedere emoțional? Are școala capacitatea de a trece dincolo de suprafață, de superficialitatea peretelui de sticlă, a măștii care strigă „sunt bine și sunt la fel ca toți ceilalți – nimic nou aici”?  

Pandemia ne-a forțat să stăm cu noi înșine, mai ales în timpul lunilor de carantină strictă. Ne-a așezat în fața unei oglinzi care, fără să ne dăm seama, a cuprins fiecare perete al locuinței noastre, invadându-ne până și corpurile, întocmai ca noul virus. Ne-a forțat să ne privim și, la scurt timp, ne-a aruncat cel mai greu blestem, făcându-ne să ne vedem pe noi în noi. Sună cunoscut?

Adolescența este perioada în care vine a doua și cea mai puternică conștientizare a sinelui nostru. Sunt cineva, ceva – însă cine sunt? – aceasta e întrebarea pe care fiecare dintre noi ne-o punem în timpul acestei vârste critice. Este începutul crizei identitare, a pânzei aproape albe, colorate în doar cele câteva tușe ale copilăriei – „bazele” personalității noastre. E pânza albă care ne sperie pentru că nu știm ce să facem cu ea, pentru că de multe ori tot ce știm despre noi, ca adolescenți, e că avem un corp în continuă schimbare pe care nu îl înțelegem, care nu ne înțelege și, mai ales, un corp care nu ne ascultă. Iar un sine imaterial care așteaptă să fie construit, „pictat” nu vine decât ca o problemă în plus. Atunci îl reducem la tăcere. Uităm de noi. Refuzăm să ne căutăm pe noi înșine, închistați în propriile limite, sau ne falsificăm sinele. Mască după mască. Fals după fals. Sunt – pentru că e datoria mea să fiu și pentru că asta văd în jur. Nu știu cine, nu știu de ce, nu știu în ce fel – însă eu sunt. Acesta e adolescentul, elevul care a fugit de propria criză identitară doar ca să o regăsească între propriii pereți. Imposibil de evitat, imposibil de șters, imposibil de distras. Acesta e copilul spre care privim uneori cu dezamăgire și dispreț, elevul cu mintea risipită în modele îndoielnice, în tehnologii la care îți e mai greu să renunți decât la cafea, în activități triviale și lipsite de sens.  

De ce ne lipsește școala? Pentru că ne chinuie golul pe care îl simțim în lipsa iluziei care ne menține pe linia de plutire: comunicarea de suprafață și gratificarea pe care ne-o oferea fără mari eforturi. Iar asta nu e un lucru rău. Dar e un lucru care să ne dea de gândit odată cu reînceperea școlilor. Ecuația este simplă: ne este greu să trecem de suprafață, atât ca elevi cât și ca profesori. Ne este greu să ne oferim pe noi înșine celuilalt tocmai în mediul care are cea mai mare nevoie de acest mic sacrificiu de sine. Pandemia e un moment prelungit de răgaz în care să chestionăm rolul pe care îl avem în acest „furnicar” omogen, această fabrică în strungurile căreia se prelucrează viitorul. Capitalismul târziu este lumea noastră vid în care timpul nu ne ajunge niciodată, iar sarcinile importante sunt mereu tratate cu procrastinare. Dar când vine vorba de comunitatea noastră de elevi și profesori, cred că empatia este cheia. Observația. Nu doar de la profesor la elev, ci și de la elev la profesor. Empatia este acest „kindness” expus pe toate gardurile, în toate reclamele unde agenții PR caută să fie spirituali și profunzi, în toate discursurile din carton și ego. E timpul să ne privim iar în oglindă, la fel ca în lunile carantinei, și să constatăm cât de vii suntem. Câtă viață a mai rămas în noi și cât din ființa noastră a fost înlocuită de execuția robotică a unui rol pe care îl performăm inconștient? Cât de conectat sunt de fapt la cel de lângă mine și ce eforturi fac pentru a-i fi alături, a-l sprijini – sau pur și simplu pentru a-l privi cu înțelegere? Sunt întrebări pe care trebuie să ni le punem în mod practic, trăind zi de zi cu acest dialog interior la care se rezumă întreaga chestiune a școlii online versus școala fizică. Aceasta e singura diferență pe care școala fizică poate să o facă, și fără de care ea va rămâne turnul de piatră al îmbrățișărilor de la distanță. Empatia și comunicarea activă: acestea sunt bazele „fabricii unde se prelucrează viitorul”, fără de care (ne-am convins cu fiecare test și lecție online) nici procesul de învățare nu își poate urma bunul curs.

Iar eu rămân unde am fost și până acum, indiferent de cadrul fizic sau virtual: pe aceeași „scară a lui Iacob”, undeva la ultimele trepte ale ei: sfârșitul propriei mele crize identitare, de unde observ, constat, empatizez și îmi las sinele să crească spre ceea ce este cu adevărat, întărindu-și legăturile viscerale cu cei din jur printr-o comuniune sinceră – atât față de mentorii mei, cât și față de cei care se găsesc pe aceeași treaptă cu mine.

 

Autoarea este elevă în clasa a XII-a la Liceul Pedagogic „Gheorghe Șincai” din Zalău.