Aboneaza-te la newsletter





Lumină de lună

Autor: Ioana-Meda Pașca

Iunie 2021

LUMINĂ DE LUNĂ

 

A fost odată un poet,

Rostirilor, un cânt,

În graiul nostru un profet,

Luceafăr şi cuvânt.

 

Cugetul său, etern suspin,

Dorinţă şi visare,

În nopţi înalte, din senin

Preface în chemare.

 

Pe margini de infern şi cer,

Luceafăr călător.

Din neguri pline de mister

Îl cheamă, el, de dor.

 

Şi peste veacuri, cu fior,

Cu-a versurilor şoaptă,

Nimb revărsă, mângâietor,

Pe creştet blond, de fată.

Hyperion, un astru pal

Pe bolta înstelată

Privea din înălţimi de-opal

Spre gânditoarea fată.

 

Cu vers unduitor alină

Amurgul, în poem.

Ursita e o Cătălină,

Chemare şi îndemn.

 

– Dintr-ale morţii veacuri vin

Să-ţi hotărăsc menirea.

De mă întrebi cu un suspin

Cine sunt, sunt lucirea.

 

În valuri negre, clocotind,

Cu creştete de spumă,

Adâncul foc el răscolind

Stârnise în furtună.

 

Se înălţă ca şi un zeu

Ce din Olimp se-arată

Şi are-n mâini precum Orfeu

O liră acordată.

– De vrei să fii în veşnic cor

Cu lauri şi cununi,

Eu sunt al nopţii zburător

Şi am oşti şi legiuni.

 

În pomeniri din neam în neam

Mă vei urma pe veci

Printr-al rostirilor noian

Cu mine ai să treci.

 

– Nu pot atinge-un meteor,

Din cale a-l abate,

Tu eşti al veacului odor,

Candelă, veghe, carte.

 

Cântarea sa de menestrel

Citind-o în tăcere,

Cu-al versului rotit inel

Se-nalţă iar în sfere.

 

Azurul bolţii tresăltă

Un fulger pare-n zori,

În curcubeu înfiripă

Aprinsele culori.

Neguri se-nalţă din abis

Alunecă spre zare

Iar din sclipiri de paradis

Un înger îi apare.

 

Cu glas de om parcă închină

Cutremurat descânt,

Simţire-adâncă ce suspină

Cu litera-veşmânt.

 

Pe palme el îşi sprijini

   Al cugetării fald,

În noapte marea conteni

   Vuietul de smarald.   

 

Arzândul chip pare-a clinti

Chiar slova-ntunecată,

Statuia lui însuşi clipi

Spre lacrima de fată.

 

– Mi-am scris în astre-al meu destin,

Întreaga vieţii soartă,

Iar din cuprinderi de senin

Vă sunt vestire, şoaptă.

 

– Tu-nchini poeme unui zeu,

   Sunt idoli de rostire.

Copilă sunt lui Dumnezeu,

   Viaţa îmi e menire.

 

– Tu vrei un om să te socot,

   Cu noi să te asemeni?

Un prunc în pântec pot să-ţi port,

   Ori doi, să fie gemeni.

 

– Doreşti tu oare-acum să-mi ceri

   Să mă cobor la voi?

Să mă învălui în dureri?

   Vreau să fim unul, noi.

 

Din cer o stea se nărui

În necuprinsul bolţii,

Nemuritoare, spre cei vii

Şi rece, precum morţii.

 

Dar ochi albaştri, de senin,

Spre creştet blond suspină.

Păşind încet, el, Cătălin,

Veni spre Cătălină.

 

– Nu vezi că ochiul tău e vad

De lacrimi, că eşti foc?

Dă-mi mâna cu miros de nard

Să-ţi spun al tău noroc.

 

Să îţi dezvălui un blestem

Ce ţi se-arată-n vise.

Vino spre mine, te tot chem

Cu braţele deschise.

 

– Cum poţi să-mi spui ce scrie-n ani

Pe linia vieţii mele?

– În luna mai, pe sub castani

Un demon sus, din stele,

 

Vede-n oglindă chipul tău

Dar eu sunt lângă tine.

Robită eşti de duhul rău

Cu teamă, cu suspine...

 

Nu te încrede în noian!

Vrăjmaşă-i bolta, toată.

Demonii oare sunt în van?

Aievea se arată.

 

O sete de el te-a usca

Precum căldura, viaţa.

Tu nu te-ncrede-n vorba sa,

Amăgitoare-i faţa.

 

Eşti toată o minune, eşti

O fată visătoare.

Crezi că acestea sunt poveşti

Şi adevăr n-au, oare?

 

Cuprinsă eşti de-acele vrăji

Ce te despart de mine.

Nu sunt acum prea multe străji

Pe tâmplele senine?

 

De vrei, a zilelor peceţi

Le-nchide, pe vecie.

Trăieşte printre morţi. Sunt drepţi.

Vei fi ca ei, pustie.

 

Nu ştii că viaţa-i mai presus,

Chiar de e trecătoare?

E-aceeaşi pentru-un rob supus

Cum e pentru oricare.

 * * *

Un paj cuminte o trezi

Din vraja de ne-nvins.

O stea din ceruri de-ar lipsi,

O stea s-ar fi aprins.

 

Cuprins este în sărutare

Fior de rochii line.

Când dorul nopţilor o doare

Îl cheamă... Cătăline.

 

De ce atât se-ndrăgosti

De-al lumii-ntregi poet,

De dorul lui de veşnicii,

Luceafăr şi profet?

 

Aşa tot cugeta, amar,

Cuprinsă-n vrajă, carte:

Poemele sunt în zadar

Şi astrele sunt moarte.

* * *

 

 

În noapte stele se aprind

File să lumineze,

Sub vraja lunii răsărind,

Iar versul să-i vegheze.

 

În cercul nostru, mult prea strâmt,

Al căii-nguste-ndemn,

Nepieritor e cum un sfânt

Al limbii noastre-nsemn.

 

Cugetul este un cânt,

Al zărilor răsfrângeri,

Vestire este din Cuvânt,

Vestire dintre îngeri.

 * * *

Era un ceas de cald amurg

Sub sălcii verzi, pe maluri.

Izvoarele în vale curg

Ca limpezi idealuri.

 

Şi Cătălin, pe înserate,

Privind spre ea, suspină.

În strai cernit, ca un abate,

Se roagă-o Cătălină...

 

O cheamă iar el, cu-amar

Cu vorbe-amăgitoare

Dar ea cuprinsă e de Har

De-a Lui Însuşi chemare.

 * * *

Plecă poetul. Se-ntreceau

În tomuri să-l cuprindă

Poemele se răsfrângeau

De-a veacului oglindă.

 

Cântecul e balsam şi nard

Pe tâmplele de om

Ne-a fost sortit în dar: un bard,

Rostirea lui, canon.

 

Şi-a scris în astre-al său destin,

Întreaga vieţii soartă

Iar din cuprinderi de senin

Ne e vestire, şoaptă.

 

Poemul către noi închină

Cutremurat descânt,

Simţire-adâncă ce suspină

Cu-al gândului veşmânt.

 

Chiar neguri grele risipind,

Lumina lui, de lună,

Visarea, slova unduind

În iambi pururi răsună.

 

Dacă-n uitare ar muri

A fagurilor limbă,

Luceafărul ar răsări

Rostirea să-i aprindă.