Aboneaza-te la newsletter





Cultura română de peste ocean

Autor: Maxim (Iuliu-Marius) Morariu

Iulie 2021

Florentin Popescu,Convorbiri cu Theodor Damian,

Editura Rawex Coms, București, 2020, 143 p.

 

Maxim (Iuliu-Marius) Morariu

 

            Părintele profesor Theodor Damian este cu certitudine una dintre vocile cele mai reprezentative ale intelectualității românești de peste ocean. Profesor universitar la Metropolitan College din New York, parohul unei comunități extrem de vivace, scriitor prolific, editor și fondator de revistă, cenaclu și institut, domnia sa e o personalitate extrem de complexă. Volumul de interviuri realizat împreună cu domnul Florentin Popescu, vine să confirme acest lucru și să devoaleze tainițele unui suflet sensibil, de păstor de suflete și scriitor, celor care nu-l cunoșteau încă.

            După frumoasa prefață a celui care provoacă la dialog (pp. 5-6), care justifică necesitatea unui astfel de demers și argumentul celui intervievat (pp. 7-9), părintele Damian se prezintă pe sine, răspunzând, calm și așezat, asaltului de întrebări la care este supus de Florentin Popescu, ce nu este doar un scriitor curios, ci și un bun cunoscător al celui pe care-l are în față.

            Conversația nu începe, cum s-ar aștepta poate anumiți cititori, cu descrierea experiențelor din copilărie și a modului în care au schimbat acestea viața celui adus în atenție, ci cu momentul pensionării. După ce vorbește despre birocrația românească, care a îngreuiat acest proces, altminteri firesc, părintele scriitor se confesează în legătură cu motivele care l-au determinat să ia o astfel de decizie: „Adevărul este că am ieşit la pensie nu atât pentru că aş fi avut o problemă cu predarea, cât pentru munca administrativă (mult mai îndelungată decât predarea) şi care îmi lua timpul necesar pentru proiectele personale, mai precis cărţile mele ce-şi aşteaptă rândul la publicare (şi dialogul nostru a căzut sub incidenţa acestei lipse de timp). Pentru acesta, o variantă ar fi fost să răspund la o întrebare pe zi, sau pe săptămână şi tot ar fi fost gata mult mai devreme; dar nu am vrut să am această discontinuitate. Am vrut să am timpul necesar să îl încep şi să îl termin dintr-odată, fără să am de făcut alte lucruri la mijloc, aşa cum fac acum, la München unde mă aflu ca în fiecare an în februarie sau martie, de data aceasta fiind obligat să stau aici deoarece intrarea în România este riscantă. Cu tot haosul şi panica legate de acest corona virus, risc ca la frontieră să mă ţină în carantină şi în loc să ajung unde am nevoie în ţară, să stau blocat în vreun spital sau nu ştiu ce clădire improvizată în acest scop. De fapt, răsalaltăieri, miercuri, pe 11 martie, m-am pornit cu maşina spre ţară şi am înnoptat la un hotel pe lângă Budapesta. Acolo am citit la computer ştirile din ţară şi despre cele ce se întâmplă la frontieră, Nădlac, dar şi la Borş, ziarele locale, Bihoreanul, de pildă, oferind fotografii, descrieri şi detalii care m-au făcut să revin la München.

Totuşi ieşirea la pensie de la catedră nu este totală. Continui să predau în semestrul de vară şi de toamnă în regim parţial. Asta înseamnă doar predare şi nici un fel de activitate administrativă. Acest lucru reprezintă şi un fel de tranziţie deoarece probabil că mi-ar fi fost foarte greu să o rup definitiv cu facultatea, cu colegii, cu studenţii după atâţia ani de muncă. Ce va fi vom mai vedea” (pp. 12-13).

            Ulterior, pas cu pas, ca  într-o conversație ce are loc între vechi prieteni ce se perindă pe potecile copilăriei, părintele Damian vorbește despre ce l-a determinat să ia calea Americii, studiile elvețiene și experiența pastorală și cea didactică de aici. Oferă deopotrivă prețioase sfaturi tinerilor ce și-ar dori să acceseze o bursă pentru a studia la una dintre faimoasele universități de peste ocean[1], vorbește despre revistele înființate și conținutul lor și evaluează în mod obiectiv și cu o precizie de diagnostician, peisajul cultural global, analizând despre rolul cercetătorului și modul în care poate acesta să devină deopotrivă eficient și vizibil în arealul său de investigație.

După mai bine de trei decenii de viață peste ocean, părintele Theodor Damian e capabil să înțeleagă atât realitățile românești, cât și pe cele de acolo. Acest lucru explică de ce reușește să realizeze evaluări obiective deopotrivă pentru acel spațiu, sau privindu-l pe cel în care s-a născut. Cu privire la diaspora și la compoziția ei, ține să remarce că: „Diaspora românească din America este şi unitară şi divizată în acelaşi timp. Ca şi situaţia din România (sau din orice altă ţară). Când spui «România» te gândeşti la o unitate. Dar în cadrul acestei unităţi există multe diviziuni. Acestea pot fi bazate pe orice: de la opţiunile politice sau sportive, la religie sau la simple preferinţe ce ţin de modă, de stil de viaţă etc. Uneori aceste dezbinări au un sfârşit tragic, din nefericire. Aşa e lumea peste tot” (p. 45).

Fără menajamente și afirmând lucruri pe care le argumentează, părintele este pus în situația de a vorbi despre activitatea sa literară, pe care o descrie cu multă precizie și o evaluează într-un mod neașteptat de obiectiv. În plus, întrebat în legătură cu modul în care literatura românească ar putea fi transformată într-un element mult mai vizibil în spațiul anglo-saxon, ține să vorbească despre traduceri, importanța, dar și despre „hibele” unora dintre acestea:

„Cât priveşte traducerile, cred că traduceri bune din literatura română clasică şi contemporană ar fi apreciate aici. Pentru această realizare ar fi însă nevoie de trei lucruri în special: În primul rând, cum am menţionat, e nevoie de traduceri de calitate. Spun asta deoarece citesc o mulţime de cărţi, articole, studii traduse din română în engleză în variante proaste. Unele făcute chiar de persoane care în ţară se consideră sau sunt considerate competente pentru acest lucru. Nu-i destul să fi făcut facultatea de engleză, nu-i destul să fi fost translator sau să fi avut ieşiri în străinătate pentru a fi un traducător de literatură bun. Asta cere mult mai mult” (p. 48).

Activitatea Cenaclului literar „Mihai Eminescu” și lista lungă (pp. 53-55) a autorilor care s-au perindat de-a lungul timpului pe acolo și a activității lor, dar și a creațiilor ce i-au marcat destinul și a periodicelor ce-i imortalizează activitatea, face apoi obiectul unor savuroase discuții, ce îl țin pe cititor cu sufletul la gură. Același lucru se poate spune și despre prezentarea unor periodice precum Symposium sau Romanian Medievalia, ce sunt publicate sub egida Romanian Institute of Orthodox Theology and Spirituality of New York. Inclusiv travaliul editorial e descris în detaliu[2], fapt ce conferă întregului demers nu doar o dimensiune testimonială, ci contribuie la creșterea autenticității lui și arată că cel cu care se dialoghează nu e doar un simplu director de revistă, ce dă ordine de la birou, ci e un om ce se implică în fiecare etapă de apariție a periodicului.

Bine scris, conținând dezbateri și prezentări ce îi fac plăcere cititorului și îi stârnesc curiozitatea, volumul de convorbiri al lui Florentin Popescu cu părintele profesor Theodor Damian se constituie într-o frumoasă contribuție la cunoașterea culturii românești de peste ocean și a importanței ei. De aceea, el se cuvine semnalat și apreciat și sperăm că va constitui doar debutul unor activități de acest fel.

 

 

 

 

[1] „Când predam la Universitatea Spiru Haret din Bucureşti mă întrebau mulţi din foştii mei studenţi, şi primesc şi acum din când în când astfel de întrebări – cum pot obţine o bursă de studii în America? Răspunsul meu e simplu: La ora actuală în America există în jur de 5300 colegii şi universităţi (reiterez aici faptul că în America, precum în Anglia, colegiu înseamnă instituţie universitară). Fă o cercetare pe internet cu privire la profilul care te interesează, scrie o cerere bine documentată însoţită de un CV axat pe un fel de pod ce să arate o legătură între ceea ce vrei tu şi ceea ce oferă universitatea respectivă şi trimite-o la 100 de colegii şi universităţi, să zicem, în tranşe de câte 10, ca să nu te ia disperarea! Vezi ce răspunsuri primeşti. Dacă nu e nimic favorabil, ca pe vremuri la loz în plic: mai trage o dată! Mai trimite la încă 100 de universităţi! Ceva trebuie să iasă. Din păcate, mulţi tineri vor totul sau aproape totul de-a gata; cineva să le ofere fără prea mult efort ceea ce ar dori. Până la urmă se potriveşte aici vorba lui Iisus: «Caută şi vei găsi»! Dar caută, nu te descuraja”. Florentin Popescu,Convorbiri cu Theodor Damian, Editura Rawex Coms, București, 2020, p. 43.

[2] „Atunci când decidem să ne apucăm de un număr de revistă, Claudia scoate la imprimantă toate textele venite. Mircea vine la noi, teancurile cu textele imprimate (mereu în jur de 100 de materiale) sunt apoi distribuite pe categorii: studiu, eseu, critică literară, poezie, proză, dramaturgie, reportaj, recenzie, documente şi mărturii etc. Apoi eu cu Mircea ne uităm cine a mai fost publicat în numărul precedent, ca să îl sărim în acest număr (decât dacă nu e o continuare a textului care apare ca absolut necesară sau dacă sunt alte motive pe care le considerăm). Ideea este că numărul de revistă avut în vedere ar trebui să se înscrie undeva între 120-130 pp. (foarte rar se întâmplă aşa ceva!). Deci în funcţie de importanţa autorilor, a articolelor, a lungimii lor, a publicării lor repetate, a spaţiului avut în vedere, eu cu Mircea facem selecţia. Trimitem Claudiei un cuprins provizoriu. Ea pune selecţia noastră în computer în ordinea transmisă de noi. Imprimă textele. Ajung iar la noi. Acesta e primul şpalt. Apoi urmează corecturile. Prima mână, grosso modo, unde curăţim problemele, nu numai de cules, gramatică, stil, dar şi de tehnoredactare, adică: de pus în stilul revistei ceea ce ne vine cu ghilimele, italice, bold, capitale, sublinieri, notele bibliografice etc. Muncă uriaşă”. Ibidem, p. 74.